De câte ori intervievez câte un artist fără să-i văd munca sau fără să-i citesc cartea, îmi dau mui singură cu fierul de călcat şi cu rindeaua. Pentru că întrebările sunt de 20 de ori mai inteligente când ştii despre ce vorbeşti.
Am intervievat-o acum ceva vreme pe Andreea Novac despre Dance a Playful Body, dând cu părerea cam ce e acolo. Nu bun. Să nu se mai repetirisească. Dar ce să fac, sărac de mine, dacă şi ziua mea numără doar 24 de ore, mai exact 10 – 12 de când am zona zoster şi dorm ca ursu’?
După acest mea culpa, să vă zic cum stă treaba:
Dance a Playful Body nu este propriu-zis dans. Nu avem “trei paşi la stânga binişor şi alţi trei paşi în dreapta lor”. Nu avem nici o clipă senzaţia de plutire armonioasă pe muzică. Care muzică? Nici măcar nu avem (decât foarte puţină) muzică. E mai mult o explorare spontană a imediatului. Un act crud (crud nu ca opus al lui “blând”, ci ca opus al lui “preparat prin fierbere”), 100% naturalistic, în care intervenţia exterioară (a autoarei Andreea Novac) pare să fi fost la fel de tranşantă, de frustă şi de asumat “in your face” precum e prestaţia interpretului.
Dance a Playful Body nu este propriu-zis playful. E mai mult fightful. Senzaţia de singurătate generează nelinişte, tensiune şi luptă cu sinele, nevoie de a demonstra, apoi împăcare. “When will I be famous?” Poate niciodată. Oricum, ai tot timpul din lume pentru asta.
Dance a Playful Body nu este propriu-zis corp. Avem, timp de vreo 40 de minute, un corp gol sub ochi. Dar după primele zece secunde, când te obişnuieşti, uiţi de asta. Stau şi încerc să-mi amintesc mişcări reproductibile: nu-mi amintesc decât emoţii şi stări.
Concluzia? Imediatul, realitatea clipei pe veci nu piere. E singura temă care rămâne de-a pururi actuală, vaca de muls care a dat lapte generaţiilor infinite de artişti din trecut şi va mai da lapte acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
(Sursă foto: CartierulDeDans.)
Shukar!
Uă. Mie de ce naiba nu-mi place lumea?! 😀
Însănătoşi-te-ai cât mai degrabă! 🙂
postare prealabila/postare ciorna:
si un orb ar vedea cu usurinta ca articolul este un advertising subliminal la Dance a Playful Body. ramane de stabilit daca chiar este un must see sau autoarea are vreun interes pecuniar. daca luam in discutie ipoteza lorena = fata de treaba, rezulta ca balabaneala a lu unguru e arta ce merita vazuta, situatie ce genereaza cateva probleme: daca ma duc sa-l vad singur rezulta ca sunt poponar; daca ma duc cu un amic sau mai multi, iarasi sunt poponar. prin excludere trebuie sa ma duc cu o pizda. ei, deja alta problema isi mijeste mladitele: daca bozgoru asta o are mai mare ?
hai, mă, n-o mai ocoli atât, recunoaşte că eşti poponar şi gata.
postare finala:
imi bag pula in Dance a Playful Body si’n Andreea Novac. si bozgoru sa se uite.
N-o are aşa mare dar şi-o dopează cu boia
EVRIKA ! tb. sa ma duc cu un ghei poponar pasiv fetitza. astfel imi imbogatesc bagajul cultural cu scalambaiala ungurului si-mi ramane si onoarea reperata.
@nedormitul
esti invitata mea la Dance a Playful Body.
Ma minunez de blogul tau pe zi ce trece.
Marturisesc ca din cauza limbajului si a ideilor, asociate cu faptul ca estei FATA. In neuronul meu doar baietii sunt acceptati in a vorbi porcos si instigator. Poate vad fetele prea ..fragile delicate, uneori bolnavicioase
Ma uimesti si te citesc.
sunt fragilă, delicată şi bolnăvicioasă, dar vorbesc porcos şi instigator. so what? 🙂