De ce ţi-e cu adevărat frică?

Citeam o ştire despre Bruce Willis. Eroul multor filme de acţiune din copilăria şi adolescenţa noastră. Dar suficient de inteligent şi de talentat pentru a juca şi roluri complexe şi nuanţate în drame. Şi atât de amuzant în comedii.

Citeam cum omul nostru şi-a pierdut cariera dintr-un şut pentru că nu mai poate juca. Pentru că suferă de o boală degenerativă numită afazie, care duce la inabilitatea de a te exprima în cuvinte şi de a înţelege ce spun ceilalţi. Boala de care suferă nediagnosticat 40% din secţiunea de comentarii. (Glumă. Dar mai mult adevăr.)

Şi mi-am dat seama că, până nu demult, aveam o singură frică. Mi-era frică să nu ajung vreodată într-un context în care libertatea mea de mişcare şi de expresie să fie îngrădite de alţi oameni. De aceea nu m-am măritat nici când am fost vraişte de îndrăgostită, de aceea îmi găsesc rapid ieşirea din interacţiuni în care nu îmi simt limitele respectate şi de aceea nu reacţionez amabil la porunci şi directive, în special când vin gratuit, de la oameni cărora nu le datorez nimic.

Sigur că asta vine din copilărie, pentru că maică-mea îmi refuza sistematic orice drept la idei şi dorinţe de sine stătătoare, şi când am tirat-o de acasă la 18 ani, mi-am spus că prefer să vând covrigi pe stradă sau să spăl parbrize decât să mai permit vreodată cuiva să mă folosească pe post de sac de box emoţional. Sau fizic.

Dar odată ce înaintez în vârstă, deşi merg regulat la analize şi mi-am făcut şi un RMN care a ieşit ţiplă, mi-e o frică crescândă de boli degenerative. Nu mi-e frică de degenerarea fizică. Voi face sport să-mi menţin sănătatea, forţa şi flexibilitatea, îmi voi îngriji mereu tenul şi corpul, iar dacă începe să atârne ceva pe mine, am esteticianul pe short dial.

Mi-e frică de degenerarea mintală. De toate acele boli care vin treptat peste tine şi îţi anulează personalitatea şi spiritul.

Am suferit ca un câine când a murit regizoarea şi profesoara de teatru Sanda Manu. Mi-a fost profesoară în facultate. Şi, chiar dacă mi-a reproşat şi ea că sunt grasă – trendul anilor 2000 era să fii slabă-schelet, să poţi fi folosită de xilofon în caz de nevoie – nu a făcut-o niciodată la modul agresiv şi anihilant, care era maniera vremii. Mai mult ca un fel de teasing. Pe de altă parte, imaginaţia, creativitatea şi libertatea de expresie pe care mi le-a insuflat mi-au dat aripi de RedBull. Gândul că omul ăla genial, care mi-a eliberat toate blocajele mintale şi emoţionale venite dintr-o copilărie sub papuc isteric şi iraţional, a ajuns să nu ştie cine este şi să nu mai poată vorbi mi-a sfâşiat inima. Nu am tăbărât, evident, să-i încalc intimitatea ultimelor zile pe care a ales din iniţiativă proprie să le petreacă izolată de lume, tocmai pentru că nu voia să fie văzută aşa. Am ales să mi-o amintesc genială, sclipitoare, sarcastică şi plină de viaţă, infinit de deşteaptă şi de creativă, cum era în zilele mele de UNATC.

E bine că a evoluat medicina şi că bolile degenerative pot fi ţinute cât de cât sub control. Şi totuşi. Încă nu le ştim pe toate şi încă nu ştim ce se ascunde în creierul nostru.

Cea mai mare frică a mea e să nu ajung în această siituaţie. E adevărat, străbunică-mea cu care se spune că seamăn era brici de deşteaptă şi la 98 de ani când a murit. Mă agăţ de asta.

Vouă de ce vă e frică?

***

Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.