Aceste clişee ne dor: “Poporul tâmpit, care nu ştie să votează”

Hai să stăm strâmb şi să judecăm drept. Oricât ne mirăm, înjurăm, oftăm, ne văicărim pe reţele sociale, realitatea brutală, crudă, aspră şi cu protuberanţe este că PSD a luat alegerile astea cu brio, vârf & îndesat, şi trei ture avans.

Care e clişeul preferat liberal – dreptac – hipsteresc de contabilizat această înfrângere?

“Acest popor tâmpit pe care comuniştii îl manipuleşte cum vrea, pentru că n-ai cu cine, dom’le, n-ai cu cine”.

Păi dacă n-ai cu cine, de ce mai există partide de dreapta în România? N-ai cu cine, drept care desfiinţaţi-vă în pula noastră, mergeţi acasă, haideţi să refacem Partidul Comunist Român, să-l punem pe Dragnea dictator şi secretar general al partidului şi să îi cântăm Şoimii Patriei până când moartea ne va despărţi.

Tot acest “n-ai cu cine” este în egală măsură responsabil de eşecul în alegeri.

Pentru că, dragi tovarăşi şi iubiţi prieteni, campania electorală nu se numeşte campanie electorală doar să se umple gardurile de nişte postere cu bărbaţi urâţi şi graşi care zic: Eu sunt Gicu Unicu şi voi avea grijă de tine patru ani. Campania electorală presupune un efort coerent şi congruent de convingere a votantului că, da, tu ai soluţii, competenţă, disponibilitate şi profesionalism să răspunzi nevoilor lui.

Campania presupune să fii în stare să insufli încredere unei mase de votanţi că eşti alături de ei şi că le înţelegi nevoile.

Iar dacă cineva vrea să ia această poziţie din mâna PSD-ului în următorul ciclu de alegeri, nu e de ajuns să ţipe pe Facebook că PSD e plin de hoţi, că poporul e plin de proşti şi că România e un loc de rahat. Dacă cineva vrea să ia această poziţie din mâna PSD-ului, ar trebui să se apuce de campanie electorală încă de acum.

Degeaba apar mici partide ca nişte ciupercuţe în ultimul an de dinaintea unui set de alegeri. Încropeala e încropeală şi se simte. Faptul că ai înjghebat o povestioară la nimereală, faptul că n-ai o platformă solidă, faptul că membrii tăi sunt fiecare hăis cu o idee proprie despre partid sunt lucruri vizibile. Lipsa unei coeziuni reale şi a spiritului autentic de echipă se văd din avion.

Partidul care se va impune în faţa PSD, dacă se va impune, ar trebui să apară, să-şi prezinte programul, să-şi adune membrii încă de acum. Ca peste patru ani să aibă un istoric al activităţii suficient de solid încât să ştie opinia publică de unde să-i ia.

Exact în miez de campanie electorală, am locuit cu chirie într-un bloc în care stăteau în majoritate pensionari. Pensionari bucureşteni, cu venituri mici, pensionari care vânau o reducere de 3 lei la magazin la produsul lor preferat şi ţi-o descriau ca pe un triumf.

În timp ce madam Gorghiu lansa candidaţi şi mi ţi-i retrăgea de zici că erau semnale contradictorii pe care le dai unui curtezan amorezat, filiala de sector a PSD desfăşura programe constante de angrenat pensionarii. Şedinţe, vizite, în weekend excursii. Toate astea nu costau cine ştie ce, presupuneau doar timpul şi atenţia câtorva oameni din partid care aveau această atribuţie. Nu e greu de ghicit cu cine au votat până la urmă acei oameni.

Aveam nişte vecini iubitori de animale, la care îl lăsam pe Pulică dacă plecam prin ţară cu proiecte. Întâmplător, aceiaşi vecini erau liderii de opinie ai blocului, şi ei anunţau noile taskuri. O dată, am nimerit concomitent cu “băiatul de la partid”. L-am urmărit. A venit cu o bere mare, că nu se făcea să vii în casă la om cu degetu-n fund. A întrebat de sănătate pe toată lumea, a părut extrem de interesat şi plin de compasiune legat de toate bolile celor de faţă, a ciocnit un pahar, a glumit, dar fără să sară calul, şi a anunţat că joi avem şedinţă la partid, şi vrem să veniţi cât mai mulţi, că pentru noi contează tot ce vreţi dumneavoastră.

Atunci mi-am dat seama că PSD-ul va câştiga detaşat şi fără rival. Şi că ăsta e adevăratul lor as din mânecă. Faptul că par abordabili şi de gaşcă cu toţi votanţii lor.

Realitatea e că, dacă vrei ca poporul să te voteze, trebuie să-l faci să creadă în tine. Şi ca să-l faci să creadă în tine, realitatea e că trebuie să-i arăţi atenţie. Să te duci pe teren, să stai de vorbă cu lumea, să le asculţi dramele, să promiţi că vii cu soluţii. Să simtă că exişti şi să simtă că îţi pasă cu adevărat.

Şi realitatea e că aşa se câştigă alegeri.