Despre contractul prenupţial

Cum scriam ieri pe Facebook, serialul meu reality preferat din aceste săptămâni, showul pe care l-am sorbit pe nesăturate, a fost procesul de defăimare al lui Johnny Depp împotriva fostei soţii, Amber Heard.

Cred că frustrarea ei a pornit din două aspecte. A: Nu, mariajul cu Depp nu i-a umplut brusc portofoliul cu proiecte şi B: Depp voia contract prenupţial.

Preconcepţia despre contractul prenupţial e că, dacă există dragoste, nu poţi să fii atât de lipsit de inimă să negociezi termeni şi condiţii. Şi mai e ideea că, dacă ai semnat contract prenupţial, nu primeşti nimic după divorţ.

De fapt, aceste idei sunt cultivate de filme de Hollywood. Dramatizate în exces pentru impact emoţional. Contractele prenupţiale sunt de fapt la fel de diferite precum sunt şi cuplurile care le semnează. Dar sunt totodată o protecţie a intereselor unuia sau ambilor parteneri.

Eu nu văd problema cu un contract prenupţial, să fiu sinceră. Ambele părţi îşi pot stipula clar aşteptările şi ambele părţi află consecinţele, dacă încalcă regulile reciproc stabilite. Da, e frumos să crezi în iubire şi extaz, dar când astea dispar şi te trezeşti cu toată munca şi lipsa absolută a oricărei forme de credit (şi în situaţia asta poate fi oricare gen, de vreme ce misecuvenismul şi exploatarea neobrăzată nu au gen), rămâne contractul prenupţial să clarifice care sunt drepturile şi obligaţiile fiecărui combatant în parte. În măsura în care unul sau ambii nu mai pot sau nu mai vor, sănătate şi virtute, la revedere, drum bun. Sau dacă apar copii, tot contractul prenupţial, negociat cât încă există iubire şi dorinţă, garantează o ofertă mai bună pentru aceştia decât cea stabilită de stat.

Persoanele care urăsc ideea de contract prenupţial sunt hrăpăreţii, gold diggerii, abuzatorii şi câştigătorii la belciuge.

De asemenea, din cum decurge negocierea unui contract prenuţial îţi cam dai seama cam ce are de oferit şi ce aşteaptă celălalt de la relaţie. Dacă e prea chitit pe termenii şi condiţiile lui, probabil că va fi un bou încăpăţânat şi orb la argumente şi în cuplu, drept care, ştii din timp să-l bagi în aia mă-sii, fără să te complici cu birocraţie. Dacă pretinde chestii nerealiste, gen să rămâi perpetuu la 50 de kilograme, ştii că îşi caută păpuşă gonflabilă cu buletin de identitate, drept care, asemenea, îl poţi jetui înainte să te legi la cap. Şi aşa mai departe.

Dacă, dimpotrivă, vezi că omul are aşteptări rezonabile, şi mai mult, le adaptează la ideile şi nevoile tale, iei la cunoştinţă că ai dat jackpot şi ai peace of mind legat de cum va decurge treaba în caz de diverse complicaţii neprevăzute.

Când am scris acum două zile despre antipatia profundă pe care mi-o inspiră ideea de căsătorie tradiţională, mi-au sărit în cap femei. Nu bărbaţi, surpriză-surpriză. Ci femei. Bărbaţii au fost neaşteptat de rezonabili şi de supportive. Cel puţin cei care mă citesc pe mine. În schimb, au fost femei care au început să ţipe la mine ca şi cum m-aş fi strecurat în mesageria lor privată să insist să se despartă de iubiţeii lor, pe care îi ling exhaustiv în fiecare a treia poză pe Facebook, pe Instagram şi în fiecare al doilea clip pe TikTok. Nu am idee de ce femeile proaspăt amorezate îşi pierd minţile până la iraţional, dar mi se pare că e principalul motiv pentru care multe ajung în relaţii atât de abuzive şi de unilaterale.

Boss, nu am scris nicăieri să nu te măriţi tu. Dacă te mănâncă p… sufletul atât de tare după gigel, şi simţi că nu poţi altfel, go right ahead, poate chiar va fi bine. Eu vorbeam pe baza observaţiilor personale şi a statisticilor, care indică faptul că multe mari iubiri se termină cu partaj sângeros şi împărţit de linguri.

De ce se întâmplă asta?

Taman pentru că ambii parteneri vin cu aşteptări nerealiste şi cu iluzia că, dacă celălalt te iubeşte, o să ţi se supună necondiţionat. Ceea ce, desigur, nu se întâmplă. Sau se întâmplă numai până la un punct. De obicei, până la un punct care nu satisface lista de pretenţii. Şi atunci, apar frustrări din ambele direcţii, inevitabil meci de orgolii şi, treptat, conexiunea se rupe.

Din acest punct de vedere, mi se pare că taman acest prim exerciţiu, al contractului prenupţial, ar seta aşteptările pe „normal” şi „realist”, şi ar fi un prim pas de evaluare a compatibilităţii reale. Şi are şi rolul de a pune în evidenţă discrepanţele între ce se cere şi ce se oferă.

Dacă nu ştii să negociezi un prenupţial, e greu de crezut că o să ştii să negociezi viaţa de după.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: