Motto: Cea mai mare tâmpenie pe care i-o poate face Dumnezeu unui om e să-i arunce un munte de bani în cap, brusc. (Eu, la beţie).
Am asistat fie ca om implicat direct, fie ca martor distant, la mai multe situaţii de genul: aaa, ne-a picat o megafinanţare în cap, hai să futem baaaani. Şi-i vedeai pe oamenii aflaţi în această situaţie spărgându-se în cheltuieli ca nişte paşale turceşti, scobindu-se în dinţi cu scobitori de aur, devenind îngrozitor de aroganţi şi de detestabili cu cei din jur pentru că, vezi doamne, dacă cineva ţi-a băgat toţi acei bani în cur este pentru că meriţi şi, sigur, de acum încolo eşti Midas, iar tot ce atingi tu se va transforma în aur.
Ei, bine, nu-i aşa. Pe termen lung, se va lăsa cu dependenţă de futut bani pe tâmpenii şi cu frustrarea majoră, că uite, eu care merit şi nu mi se dă.
Realitatea este că niciunul dintre noi nu are o valoare fixă. Suntem ca acţiunile la bursă: creştem şi scădem, în funcţie de numărul de lucruri pe care le facem bine sau prost. Şi e foarte normal să fie aşa, ba chiar benefic, pentru că asta ne va forţa să facem eforturi constant, nu să ne culcăm pe laurii din 2000-toamna.
Desigur, unii au pretenţia să fie adoraţi o viaţă pentru 15 minute de glorie, ceea ce e retard. Şi cer nişte dividende care le-au fost deja plătite cu vârf şi îndesat. “Ce ai făcut nou, să meriţi XXXX?” se impune întrebarea. “Aaaa, ce să mai fac, n-am făcut destul?” “Nu.”
Bun, ocazional, câte unora le pică pe cap, pleaşcă, o grămadă de bani. Şi, ziceam, încep să-i irosească frenetic în stânga şi în dreapta, fără a se gândi că, poate, norocul e trecător, şi într-o bună zi vor fi în plop.
De aceea, cred că sunt norocoasă că m-am născut cu un simţ strategic mai bun decât al altora. Ţin minte, eram studentă săracă, atunci când mi-am luat primul onorariu pe o traducere, 50 de milioane. Fusese o carte pe care o tradusesem în net cafeuri, că, evident, un student cu adevărat sărac n-are gadgeturi şi chestii. Acum, suma asta mi se pare normală. Atunci, era “wow”. Nu văzusem niciodată atâţia bani la un loc. Mai mult: nu îmi imaginasem vreodată că ar putea exista atâţia bani şi să fie toţi la un loc.
“Pfooa, cred că îi spargi pe ăştia în mall în două zile”, mi-a zis o fată din cămin.
“Nici prin minte nu-mi trece. Pentru mall am bursa: câte două-trei ţoale noi îmi ajung. Banii ăştia se împart aşa: din maxim 20 de milioane îmi cumpăr un laptop, să nu mai ard gazul în net cafe-uri, iar restul de 30 merg la bancă. Că, dacă termin facultatea şi eventual nu prind alt contract de traducere şi alte filmări, nu strică să ai acolo un bănuţ”.
Aia m-a privit dubios, a clătinat din cap a “nu înţelegi nimic din vyeatza asta” şi a plecat.
Evident că am prins alte traduceri, apoi alte joburi, şi nu am depins niciodată de acele 30 de milioane. Dar aş fi putut depinde.
——-
Ăsta e un mod de a gândi complet străin românului fomist suprins de o ploaie neaşteptată de bani. De aceea se duc de râpă atâtea iniţiative strălucite şi generos finanţate.
mare dreptate ai. bine ca a venit criza ca altfel ajungeam un popor de nababi, pe care il lua prima ploaie mai acatarii
criza nu e doar un fenomen românesc. e unul mondial.
da, dar ne pierdusem cumva simtul masurii, simtul ratiunii, bunul simt
clar. 🙂
Sa fie summit-ul UE din acest weekend?
Sa fie vremea asta tomnateca?
Ce te face sa fii atit de tinara si deja consevatoare?
Nu-ti place ‘katching’ (sau cam asa ceva)? Sunetul casei de marcat de la mall…
nu ştiu cum e, eu plătesc cu card.
chiar si pt card, tot se deschide casa 😀
altfel, apreciez atitudinea, tot student sarac am fost si eu(ma rog, nu foarte), iar “conservatorismul la bani” nu tzine de varsta, ci de altceva 😈
băi, când comentează unul pe lângă, răspunzi cu o ironie. când comentează doi pe lângă, îţi dai seama că oamenii n-au simţul ironiei şi aptitudinea de a percepe nuanţe, îţi înghiţi înjurăturile şi le dai test de inteligenţă: recitiţi, vă rog postarea. stabiliţi gradul de relevanţă al remarcilor voastre raportat la contentul meu.
yeah sure, whatever.
anyway:
u’re right. it’s wankers’ corner and it’s sad 😆
o replică la fel de penibilă ca şi cea precedentă. ok, ne-ai convins: joci la perfecţie rolul retardului penibil, când îţi propui.
partea nasoală e că pe mine retarzii monocorzi mă plictisesc relativ repede. de aceea aştept să dai şi un semn de inteligenţă cât de curând, sau te bag în ban.
Eu o s-o dau pe Lorena ca exemplu fii-mii. O să-i spun fii-mii să strângă bani la ciorap.
Este adevărat, e păcat să cheltuiești aiurea, fără simțul măsurii.
În general, cei care fac rost de bani ușor, pe nemuncite, azvârl cu ei în dreapta și în stânga.
altul care înţelege textul ăsta în termeni de “strâns de bani la ciorap”.
dragi oameni care nu văd dincolo de povestioară, căpitanul evident ar fi mândru de voi.
ok, everybody. NU DESPRE ASTA E VORBA. Este vorba de gestionarea corectă a resurselor de care dispui. Atât.
Gestionarea corectă presupune și să pui ceva deoparte, nu să cheltuiești absolut totul, cum fac multe dintre puștoaicele din ziua de azi, tocmai asta este ideea, aici ești un exemplu bun.
gestionarea corectă e ceva mai mult de atât, aş spune.
Ai mai băgat o felie, bun.
Într-o zi o să-ţi cadă turnul în cap, dacă nu ţi-a căzut deja şi te-ai cam obişnuit cu asta.
Eu am început să mă gîndesc să cîşgit la Loto aici, dar poate că mă fereşte cineva de binecuvîntarea asta.
Îmi mai cumpăr din cînd în cînd scratch-card-uri. Aşa, for fun.
Dacă nu cîştig, mă descurc. Lumea merge înainte.
Chiar aşa. Cum am câştigat primii bani?
Primii bani (3 lei ~ 3 îngheţate) i-am câştigat prin muncă, ajutând o vecină să-şi bage lemnele în curte. Fără să-i cerem şi fără să ne fi aşteptat la asta, ea ne-a dat fiecărui copil câte 3 lei. OK.
La scurt timp am găsit pe jos 5 lei. Suma mai mare şi efort mai mic (o singură aplecare).
Apoi am primit o puşculiţă cu 100 lei în ea. Efort zero, sumă astronomică.
Sesizaţi vreun tipar?
da, tiparul de bani
sesizăm, dar problema e următoarea: sumele astronomice cu efort zero apar doar ocazional, deci nu te poţi baza pe ele. şi nasol e dacă devii dependent de sume mari care vin pe nimic.
Cele mai babani sume care vin pe nimic e drepturile de autor.
Din fericire, pentru toti cei prezenti nu e cazul sa ne temem. Urmasii unora dintre noi va primi ceva nimic, totusi.
bă, ce cititor de destine literare în ceaşca de spermă te-ai găsit tu. de unde ştii atât de sigur chestia asta, ai puteri paranormale?
Asta are un nume în psihologie, portocala de aur.
E nasol, ştiu cazuri
Si nu ti-ai luat un apartament, o garsoniera?
DOAR din forţe proprii? bag seama că tu glumeşti. sau eşti prost. arată-mi tu mie românul tânăr care şi-a luat o casă fără backup părintesc corespunzător. sau fără sponsor bogat. (şi nu, nu servesc viorei lişi sau similari, am stomacul sensibil la urâţenie fizică).
Doar din FORTE proprii? Pai ar cam fi multi. Doar doi, la repezeala.
– Cătălin “The Carpathian Death” Moroşanu (born June 30, 1984)
– Andreea Răducan (born 30 September 1983)
Intre tinerele genii literare, care daca inca nu si-au cumparat casa exclusiv pe propriul talent e doar pentru ca nu simt nevoia sa monetizeze, as mentiona doar pe Simona Catrina. (Probabil primul Nobel pentru literatura pe care-l vom trece pe rabojul natiei.)
nu pentru că nu simt nevoia să monetizeze ci, pentru că, în România, talentul literar NU SE POATE monetiza. de aceea facem presă şi traduceri.
în altă ordine de idei: de când comparăm sportul cu literatura? nu e ca şi cum ar exista o olimpiadă de proză cu premii astronomice, nu?
şi, pe bune, decât să vii la mine pe blog să-mi dai peste nas cu “ui’ ce talentaţi e alţii şi tu nu” nu ţi-e mai simplu să te duci direct pe blogurile ălora şi să fii fericit cu ei? Că, în mod paradoxal, alţii-s cei talentaţi, dar tu îmi consumi timpul şi răbdarea mie.
Pare rau, dar onorariul pentru o traducere de carte nu-ti “pica” din cer, ci are in spate o gramada de ore de munca. Pica daca traduceai o pagina.
nu, soro, nu DESPRE ASTA ESTE VORBA.
POVESTEAM DESPRE MEGAPROIECTE MEGAFINANŢATE, DE OAMENI CARE AU FUTUT BANI CU CRUZIME ŞI ACUM PLÂNG ÎN PUMNI.
APOI DĂDEAM CONTRAEXEMPLUL MOMENTULUI MEU DE GÂNDIRE STRATEGICĂ, ŞI ZICEAM CĂ AŞA AR FI TREBUIT SĂ FACĂ.
GEN.
Imi place cum gandesti referitor la bani, Lorena. Cam ca mine din ce imi dau seama.
Cand eram mica si fraiera credeam ca toata lumea procedeaza asa.
Primul meu salariu a fost minimul pe economie, 100 USD net. Cheltuiam totul, de unde era sa economisesc, vorba aia – unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
Dupa 1 an jumate castigam 200 EUR. Ii cheltuiam pe toti. Vorba aia – de unde nu e….
Dupa 3 ani, la al 2-lea job aveam 300 net si ii tot asa, cheltuiam pe toti.
La al 4-lea job (schimbam job-urile ca pe chiloti pentru ca voiam – si meritam – mai multi bani) deja aveam 500 EUR si ca sa vezi, cheltuiam 300 ca ma obisnuisem. Restul mergeau in banca pentru zile negre.
La al 5-lea job am facut un salt ca lumea si aveam 1000 de EUR. Cam jumatate din salariu mergea in banca si asa a continuat sa fie si probabil va fi mereu. Imi place austeritatea, vine natural si nu e un chin. M-am obisnuit sa cheltui putin pentru ca imi place sa-mi decid achizitiile strict pe baza criteriului functional “acest obiect imi este cu adevarat necesar si daca da isi face cum trebuie treaba pe care se presupune ca ar trebui sa o faca sau nu?” Haina trebuie sa-mi vina bine pe corp, detergentul sa spele, mijlocul de transport sa ma duca din punctul A in B. Nu ma intereseaza reclamele, nu ma intereseaza marca, nu ma intereseaza ce zice lumea si daca ma invidiaza dujmanii ca n-au valoarea mea.
Acum cativa ani m-a vizitat acasa una dintre colegele de serviciu, s-a uitat cu gura cascata de jur imprejur de parca vizita catedrala Notre-Dame si a comentat:” locuinta ta arata de parca….de parca…ar fi a unui barbat burlac!!” “Adica?” “Adica e asa de goala!”. Asta a fost un super compliment. Asa si trebuia sa si fie, minimalista, nu plina de cacaturi costisitoare si nefuntionale.
Fain articol, Lorena!