Despre scris în locuri publice

Câteva din cele mai bune pagini şi texte pe care le-am scris au apărut pe mese de cârciumă. Deseori pe foi, dar de foarte multe ori direct pe laptop. Pentru că dacă iei notiţe pe o hârtie, câte o pulă impertinentă pusă pe agăţat are o jenă mai mică să te deranjeze. Când tastezi concentrat pe un laptop, vibe-ul de marş la coteţ e cumva mult mai pregnant.
Pur şi simplu, mă inspiră să am freamăt, forfotă, clinchet de pahare, râsete, murmur incoerent, hai noroc, sănătate, în background. Să le simt în jur, fără să fiu parte din acţiune. Mă ajută ca o parte din energia aceea să se transfere în ceea ce scriu.
Am descoperit chestia asta în studenţie.
În studenţie, eram săracă. Nu am cuvinte să povestesc cam cât de săracă. Aveam nivelul “pâine cu muştar în fiecare zi”. Bun, şi când eşti în halul ăla de sărac, ai două opţiuni: să te vaieţi la popor că eşti sărac şi să te lăfăi în foame, sau să munceşti.
Printre muncile care s-au lipit instant de mine au fost şi traducerile. Fusesem olimpică la nivel naţional la limba engleză an de an în liceu, nu puneam botul la vrăjeala de tip “hai, fă-o pentru glorie” pentru că nu-mi permitea nivelul de foame-n gât – şi între timp, am învăţat că oamenii care te plătesc au un nivel mult mai mic de misecuvenism decât ăia pentru care faci chestii free, cumva ideea de scos bani din buzunar îi ţine în banca lor – drept care, veneau traducerile pe bancă rulantă.
În Bucureşti, încă existau multe internet cafe-uri. Aveam unul în Piaţa Muncii, la următoarea intersecţie după Piaţa Alba Iulia, unde aveam căminul. Îmi luam “toată noaptea” şi mă puneam la lucru. “Toată noaptea” însemna că plăteai 20 de lei pentru intervalul orar 22 – 6. Muuult pentru nivelul meu de sărăcie, dar se recupera din tradus. Şi aveau şi cafea ok. Îl ţineau nişte arăbeţi, iar dacă arăbeţii se pricep la un lucru, ăla e cafeaua.
Ei bine, în afară de mine, cafe-urile erau pline pe atunci de puştani de 14 – 15 ani. Chiar mă întrebam în sinea mea: unde-s părinţii acestor copii şi cum de îi lasă toată noaptea fără să ştie de ei. Puştanii băgau diverse jocuri, se ameninţau în gura mare că îşi iau unul altuia coloniile şi că-şi omoară reciproc toate armatele, şi că îşi fut reciproc mamele. Eu aveam un computer rezervat, pe care instalaseră ăştia un Word piratat şi diacritice româneşti. În scurt timp le-am explicat că muncesc pentru că am nevoie disperată de bani, iar asta le câştigase respectul.
Mai erau doi-trei labagii dubioşi de vârsta a doua, care îşi alegeau calculatoarele din colţ să se uite la pornache şi din când în când părăseau punctul de lucru pentru o vizită bruscă şi extrem de scurtă la baie. De aceea, nu mă duceam niciodată la buda internet cafeului. La câţi urmaşi de loser zăceau oropsiţi prin toate cotloanele, aveam senzaţia că poţi rămâne gravidă doar respirând aerul spaţiului cu pricina.
În internet cafe, oricât testosteron neogoit ar fi bântuit în jur, omul concentrat la calculator era sfânt. Nu te întreba nimeni de sănătate. Lucrai like a bo$$.
Iar dimineaţa, în timp ce bucureştenii normali îşi scoteau căţeii la prima pişare, ne târam către casă. Îmi amintesc cu invidie cum dormeam patru ore, până la unsprezece, apoi mă trezeam şi băgam şcoală până seara. Unde mai e randamentul ăsta inuman? Poate a dispărut o dată cu sărăcia.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: