Despre suceala ca la Ploieşti

Am o prietenă, mamă a trei copilaşi adorabili. Şi povesteşte ea următoarea situaţie: i se face poftă de ceva mâncare home cooked, simplă de preparat, pentru cină. Dă o strigare şi întreabă pe toată lumea: Cine mai vrea?? Odoarele preţioase ale familiei, cu nasul în telefoane, jocuri, chatuială îi răspund, evident, cu un NIMENI sictirit.

Şi mama noastră îşi face o porţie pentru ea, pune mâncarea în farfurie, se aşază la masă şi se apucă să mănânce.

De cum aburii apetisanţi încep să colinde prin casă, comorile inestimabile scot nasul din instagramuri şi snapchaturi şi încep să adulmece a lihnire. Next thing, sunt călare pe farfuria maternă şi o lasă pe cea care le-a dat viaţă nemulţumită şi hangry. Hangry fiind copilul din flori al lui angry – supărat şi hungry – rupt de flămând.

Şi mă întreabă: Sunt o mamă denaturată şi rea dacă mă irită chestia asta la culme?

Nu. E normal să te irite.

Pe de o parte, e enervarea aia firească, că ţi se bagă altul în farfurie. Câinii îi muşcă, pisicile îi zgârie, sau dacă sunt domesticite, îi mârâie pe cei care le iau din mâncare, şi pe bună dreptate. Nici mie nu-mi place să-mi împart mâncarea, şi asta tot din copilărie. Pe atunci, mamele ţineau toate cură de slăbire şi nu mâncau seara. Îţi făceau ţie, să zicem, omletă cu ceapă verde şi slănină. Apoi se dădeau pe lângă farfuria ta. Mmmm, ce bine miroase, să gust şi eu. Pfff, bun, bun, încă o îmbucătură. Şi încă una. Rezultatul era acelaşi. Îmi vâjâiau urechile de foame la final.

Ajunsesem în punctul în care, când venea cu “ce bine miroase, să gust şi eu”, mă ridicam instinctiv de la masă şi ziceam: “poftă bună”. Şi tot ea se supăra: “adică ce vrei să spui cu asta”. Exact ce se aude, poftă bună.

Sigur, copiii nu-şi puteau educa părinţii pe vremea mea, pentru că orice revoltă întemeiată se finaliza cu o pereche de palme de să-ţi vâjâie urechile mai grav decât de foame. Dar tu poţi pune piciorul în prag. Mâncarea din farfuria proprie se împarte DACĂ VREI TU să împarţi. Şi a-i educa pe ăia mici să aştepte PERMISIUNE înainte să se înfigă în mâncarea altuia e un bun mod de a-i învăţa că altul are dreptul la proprietatea lui, aşa cum ai şi tu la a ta, şi că lucrurile altuia se cer frumos, nu se confiscă. Şi dacă acel altul te refuză, ei bine, e dreptul lui.

Apoi, să trecem la nivelul mai amplu şi mai neplăcut.

Şi anume, suceala ca la Ploieşti.

Tu îi întrebi mereu înainte dacă vor şi ei. Ce ţi-e să faci omletă pentru unul, ce ţi-e s-o faci pentru trei. Răspunsul este “nu”.

Când vin să ceară, le zici “stop” şi le aminteşti: Feţii mamei, aţi zis “nu”, corect? “Nu” a fost răspunsul vostru final şi vom respecta decizia voastră.

Şi dacă se apucă să urle şi să facă urât.

“Data viitoare, vă gândiţi înainte să spuneţi “da” sau “nu”, pentru că deciziile au consecinţe. Şi acum, gata cu circul că vreau să mănânc în linişte.”

Şi îi trimiţi înapoi la telefoane şi la tabletă.

Ţara asta suferă de o incapacitate patologică de a-şi respecta cuvântul dat, de o coloană vertebrală flască precum buretele şi de o găunoşenie a caracterului rare, taman din acest motiv: cuvântul nu are nici o valoare. Îi tot comentăm pe cei din guvernare, indiferent de partid. Dar cei din guvernare sunt dintre noi, sunt oameni simpli care mint frumos, cum minte românul obişnuit când vrea să obţină ceva, şi bătaia lor de joc e bătaia de joc a românului obişnuit, când vine vorba să se ţină de cuvântul dat.

Şi dacă îi aminteşti românului obişnuit de cuvântul dat, tot el începe să ţipe la tine. Exact ca nişte copii care se trezesc să-ţi înfulece omleta după ce ei, cu guriţa lor, au refuzat-o.

E uşor să fii părinte toxic şi autoritar, “casa mea, regulile mele, uşa e a ta”. E extrem de greu să fii părinte bun, iubitor, cu adevărat dornic să ofere ce e mai bun copilului său, şi, totodată, să insufli demnitate şi corectitudine. Conduită morală. Responsabilitate faţă de ceea ce îţi iese pe gură.

Şi da, cred că primul pas e ăsta. Ai zis nu? Să fii sănătos şi la pungă gros, îţi respecţi propriile cuvinte şi nu îmi cotropeşti farfuria. Ai frigider, mănânci ce vrei tu.

Data viitoare când te întreb, poate dai un răspuns care să reflecte real ceea ce vrei, sau te mai culci flămând o dată.

Şi tot aşa.

Până la urmă, să creşti adulţi responsabili, pe care să te poţi baza, e cea mai mare dovadă de iubire maternă.

 

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Jadrinskaia says:

    Am putea studia teologia dupa Nikola Tesla… Dacă nu i ieșeau rezultatele divizibile cu trei, de la Sfânta Treime atunci refacea calculele… Turiștii care au vrut să filmeze în China sau în Coreea de nord au pierdut datele de pe alte dispozitive de fimat decât telefoanele mobile realizate de către Tesla după regula Sfintei Treimi… Sunt români care atunci când intra intr o cameră unde se aud la radio rugăciunile de dimineață de la radioTrinitas începe să bâzâie radioul și musiu reflexoterapeut cu Diplomă direct de la doctorul Oprescu cere enervat să oprești radioul care l enervează… Radioul a fost realizat pe baza unor brevete de ale lui Tesla dar nedefinitivat după regula Sfintei Treimi… De ce Nikola Tesla a făcut niște experimente cu curenții pe care puținii care au încercat să le refacă abia au scăpat cu viață? Nu pentru că era fiu de preot ortodox cât presupun că a studiat Viețile Sfinților , Proloagele, conform regulii de care spune Sfântul Lavrentie al Cernigovului îi ajuta pe ceilalți și nu ar fi putut deci să moară de foc sau de apă…

  2. antigelu says:

    Mama nici macar nu ne intreba daca ne este foame sau ce vrem sa mancam. Spunea “gata masa, veniti sa mancati” si ala era tot protocolul. Veneai, nu veneai, iti placea ce era in farfurie sau nu, era decizia ta. Asa am ajuns un om adult care poate manca cu placere si pofta 99% din ce i se pune in fata.

    Cand vad cat circ se face pina e hranit plodul sau figuri la persoane adulte gen “bleax, asta ce este?”, ma intreb, oare astia au stiut vreodata ce inseamna foamea?

    Si sa nu ne limitam doar la mincare. Exista si situatii gen: “nu mai vreau sa merg niciunde”. Pune-te apoi sa sapi prin raspunsurile monosilabice si rabufniri teatrale daca intr-adevar nu mai vrea sa iasa, sau o face doar de show sa vada daca o mai iubesti asa de mult ca inainte si iti pasa inca destul de mult de ea incat sa suporti trasul prin cacao pina la schimbarea deciziei.

Leave a Reply to Jadrinskaia Cancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger