Despre zgârcenie masculină şi frumuseţe feminină

Zilele astea am fost la două castinguri, ambele cu copii mici. Poate am ceva matern în meclă şi nu ştiu? Poate ar trebui să-mi bată un ceas biologic pe care Dumnezeu a uitat să mi-l monteze? Mă rog, irelevant.

Primul a fost cu o fetiţă de vreo cinci ani, care cică era a mea şi care trebuia să-mi facă nişte mărturisiri dulci şi naive. A fost fain, ne-am jucat, ne-am râs, mi-a zis că-s grasă şi că ar trebui să încerc regimul disociat, că ea cu ăla slăbeşte, şi mi-a recomandat să mă machiez cu nuanţe de roz. Apoi a început proba.
Indicaţie regizorală: Gândeşte-te la un băiat care-ţi place.
Fetiţa (dispreţuitoare): Pfff, mi se fâlfâie de ei.
Indicaţie regizorală: OK, atunci gândeşte-te la unul ideal, care ar fi perfect, un extraterestru minunat şi fabulos, şi povesteşte-i despre el mamei tale.
Şi fetiţa s-a conformat.
După probă o întreb:
-Dar ce au băieţii normali, de ce nu-ţi plac?
Şi ea oftează din rărunchii celor cinci ani ai ei:
-Fată, n-ai observat cât sunt toţi de zgârciţi?

Deci da, dacă o să am vreodată o fetiţă, aşa o vreau. Să fie ea aia deşteaptă şi cu sfaturile la purtător. Să mă înveţe ea cum e cu viaţa, cu bărbaţii şi cu nemurirea sufletului.

La alt casting, am avut un băieţel. Ne-am primit textele, m-am uitat de două ori pe al meu şi l-am memorat vag. Apoi am văzut că bunică-sa se chinuia din greu să-l înveţe şi pe el textul lui, mecanic, “pe dinafară”, i-am zis:
-Nu vrei să-l învăţăm împreună?
-Ba da.
Şi l-am ajutat să-l înveţe pe dinăuntru, în mod logic, să gândească situaţia de parcă i s-ar întâmpla lui, să reacţioneze, etc. Şi chiar avea talent. Şi nu doar talent, era inteligent, venea cu propuneri. L-am luat în braţe şi l-am pupat. Şi atunci face:
-Să ştii că mie-mi place puţin de tine.
-Cum aşa?
-Că eşti destul de frumoasă. Şi învăţăm bine împreună.

Ei, dacă aş avea un băiat, aşa aş vrea să fie. Creativ şi pufos, cooperant şi drăgălaş.

Adevărul e că e foarte mişto să interacţionezi cu copii.