L-am descoperit pe regizorul italian Paolo Genovese târziu, în 2016, o dată cu hipsterul de rând. Crease o dramedie absolut savuroasă, Perfetti sconosciuti (Complet străini) despre şapte prieteni – dintre care trei cupluri – care decid, într-o seară, să arunce reţinerile deoparte şi să-şi dezvăluie, fără menajamente, tot conţinutul mesajelor private. Filmul ăla a fost o capodoperă. Concluzia lui era genială: deşi ne place să guiţăm “ipocrizie” şi să le facem proces de intenţie semenilor noştri că nu sunt sinceri cu noi, realitatea e că ipocrizia e lubrifiantul necesar pentru ca relaţiile interumane să funcţioneze, pentru că abia sinceritatea completă este imposibil de digerat.
Taman de aceea, când am citit că distribuitorul român Independenţa Film a adus ultima peliculă a lui Genovese, The Place în România, am alergat la cinema să-l văd, pentru că Genovese era omul care mă striga de dincolo de ecran.
The Place este, în plan simbolic, o explorare mai adâncă în delicioasa nimicnicie a caracterului uman, dar de data asta dusă la o esenţializare care te face să te gândeşti mai degrabă la o parabolă filozofică.
“The Place” e o cârciumoară din Roma, de tip fast food. Are patiserie, varii meniuri simple şi, desigur, cafea. Cafea intens solicitată la o masă enigmatică, unde stă un tip de o vârstă incertă, de o identitate incertă şi cu tăceri aproape mai elocvente decât cuvintele.
La o primă vedere, tipul e un fel de psiholog. Stă toată ziua la masă, bea cafea după cafea, şi-i ascultă pe diverşi străini care vin să-i dezvăluie problemele lor. Dar lucrurile nu se termină aici. Aceşti străini termină confesiunile, de fiecare dată, mărturisindu-şi cea mai intensă dorinţă.
Dorinţe diverse, nobile sau abjecte, ca oamenii care le manifestă. O fostă călugăriţă vrea să-l regăsească pe Dumnezeu. O bătrânică vrea să-şi vindece soţul afectat de Alzheimer’s. Un tip vrea o noapte toridă cu o gagică goală pe care a găsit-o într-o revistă. Altă fată vrea să fie mai frumoasă (deşi e cuceritor de frumoasă), să nu mai plece bărbaţii, de cum fac dragoste cu ea. Şi tot aşa.
Necunoscutul face cu fiecare dintre aceste persoane câte un pact aparent murdar, şi le dă sarcini care mai de care mai oribile. Ca un test al caracterului. Unii refuză şi pleacă. Dar dorinţa care-i macină e prea intensă şi se întorc. Alţii acceptă cu entuziasm, apoi se răzgândesc de multe ori, din frică, din laşitate, din mustrări de conştiinţă, din tot atâtea pârghii prin care fiinţa umană caută să-şi raţionalizeze pornirile malefice. Unii caută să negocieze pe parcurs, alţii îşi depăşesc deal-ul. Şi alţii cedează la jumătate.
Şi necunoscutul îi confruntă. Calm, imperturbabil, neimpresionat de lamentaţii, ţipete, ameninţări, furii. Nu o dată, subiecţii caută să transfere asupra lui responsabilitatea pentru deciziile lor; atitudine pe care n-o tolerează nici măcar o dată.
Există multe scrieri, romane, piese, scenarii, care folosesc deus ex machina (Dumnezeu care apare să rezolve încâlceala intrigii). Filmul lui Genovese este un deus (diabolus) ex machina de vreo două ore, în care vezi cum oameni aparent civilizaţi şi drăguţi îşi dau pe faţă nişte arămi la care nu te aşteptai, apoi, descoperi cu o uimire din ce în ce mai fascinată cum lumea e mai mică decât pare, cum sarcinile primite de la necunoscut se bat periodic cap în cap, cum salvarea unuia e pieirea celuilalt şi, vanitatea supremă, cum dorinţele o dată împlinite devin mizilicuri sau, dimpotrivă, trambuline pentru cu totul altceva.
“The Place” este un film în mare parte static. Dar acest lucru este contrapunctat de dinamismul fascinant al celor mai bune dialoguri de film pe care le-am urmărit anul ăsta, al revelaţiilor dozate într-un crescendo de simfonie şi al unor prestaţii actoriceşti monumentale.
Şi, la final, şi diavolul îşi are propria tentaţie. Altfel, cum?
Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.
Excelent filmul, multumesc pentru recomandare!