Cinci tâmpenii pe care lumea încă le perpetuează despre artişti

Lumea e pasionată de artişti şi de vieţile lor, taman de aceea a apărut presa tabloidă, şi tot retardul aferent. Artiştii au forţa interioară de a crea universuri, sau, cel puţin, de a se insinua în universul conceput de altcineva şi de a deveni parte integrantă atât de organic, încât ai jura că acolo s-au născut.
Artiştii pot urca pe o scândură sau pot pune o cameră de filmare pe ei şi, prin talentul lor, să hipnotizeze mulţimi.
Începând de la acest fapt, oamenii încep să facă presupuneri despre artişti. Mai grav, încep să debiteze respectivele presupuneri ca pe nişte certitudini absolute, mândri de propria prostie ca de o medalie.

Azi, trecem în revistă cele cinci inepţii ordinare pe care le tot aud. De fapt, aud mai multe, dar azi am treabă, deci vom trece cinci.

1. Artiştii să nu facă politică.

Eram la Lia Bugnar pe perete, şi ea îndemna lumea să iasă la protest. Deodată, apare o izdă cu iz tradiţional şi se apucă s-o şcolească: “De ce nu-ţi vezi de piesele tale şi de ce te bagi în politică?”. Noţiunea de a-ţi vedea de piesele tale ŞI în timpul liber, cât se uită ea la Suleyman Magnificul cu vecinele, tu să militezi pentru lucrurile în care crezi nu-i traversase creieraşul coclit de mult prea mult stat la cratiţă.

O panaramă lungă şi fără sens a început când Victor Rebengiuc s-a alăturat iniţiativei #fărăpenaliînfuncţiipublice. Chit că Victor Rebengiuc a avut întotdeauna acest aer edgy, de om care nu tolerează bullshit, şi încă îmi amintesc viu, deşi eram copil, momentul în care s-a dus la televiziune cu hârtia igienică, după revoluţie.
O industrie a entertainmentului cu adevărat profesionistă ar fi exploatat această latură foarte punk a lui Victor Rebengiuc. Dar na, unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Să te miri, însă, că Rebengiuc iese la adunat semnături împotriva penalilor e ca şi cum te-ai mira că soarele răsare la răsărit şi apune la apus. O bună parte din ce-l mână pe el ca artist mi se pare a fi nevoia de adevăr şi dreptate.

Apropo de asta, hai să facem nişte istorie a artelor, k? Ca să realizăm împreună cât de stupidă e abordarea “artiştii să nu facă politică”.
Din cele mai vechi timpuri, au existat două forme de arte: arta de curte, închinată proslăvirii iubitului conducător, rege, împărat, voievod, whatever. Şi arta pe butoaie, al cărei specific era denunţarea şi persiflarea a tot ce era putred în relaţiile sociale şi politice ale vremii. Comedianţii de bâlci, commedia dell’arte, companiile itinerante – strămoşii a ceea ce numim azi “teatrul independent” – asta făceau: râdeau de putere, şi atrăgeau poporul să râdă cu ei.

Rock-ul, ca gen muzical, a apărut ca o reacţie la stupizenia şi falsitatea sistemului. A venit să denunţe corupţia politică, falsitatea oamenilor, lipsa de perspectivă a omului de rând prins în capcana obligaţiilor de zi cu zi şi aşa mai departe.

Să vii să spui că artiştii n-ar trebui să facă politică e de o ignoranţă atât de feroce, de o incultură atât de crasă, încât ai merita un lazaret al idioţilor. Că lepra se mai vindecă, dar prostia nu.

2. Artiştii ar trebui să fie ‘sensibili’

Şi, desigur, în mintea prostului, toată sensibilitatea artistică trebuie să fie trasă la xerox, şi anume: să băşeşti petale de trandafir, să glăsuieşti aerat şi să fugăreşti rahat plutitor cu plasa de fluturi. Ştiţi voi genul. Siropoşenie pompoasă şi diabetică. Aia e sensibilitate. Sau o ai exact aşa, sau nu eşti artist.

Şi pe lângă că ar trebui să fie sensibili, artiştii ar trebui să nu facă nimic altceva decât să fie sensibili. După cum mi s-a emanat un cretin: “Un artist adevărat ar trebui să fie prea sensibil să se bage în politică.”
Pasămite, pentru bovină, a fi sensibil e o activitate în sine, care nu poate exista în paralel cu altele. După mintea lui, un program de om artist e aşa: 10.00 – mic dejun, 11.00 – repetiţie, 14.00 – prânz, 14.00 – 17.00 – încă o repetiţie, 17.00 – 20.00 – sunt sensibil, 20.00 – cină şi beri în oraş, 23.00 – duş şi demachiere, 00.00 – somn.

Păi nu aşa funcţionează sensibilitatea, băi, boule. Prin definiţia ei, sensibilitatea e ABILITATEA DE A RĂSPUNDE LA STIMULI EXTERNI.
Concret, dacă vezi că unii coafează legile ţării în aşa fel încât să fure ei mai bine, sensibilitatea e însăşi trambulina care te face să sari în sus şi să zici: Nu se poate una ca asta.

3. Dacă un artist are o opinie sau face activism pe un subiect, sigur e semn de ratare.

Că ăla care are sentimentul succesului nu poate avea păreri. Se ştie doar că succesul, exact ca sensibilitatea de la punctul anterior, e o muncă şi nu poate coexista cu muiepsd sau whatever. Gen, reformulăm programul de mai sus, tăiem cina că oricum mâncatul seara îngraşă şi punem 20.00 – succes.

Noţiunea că eventual unii artişti au succes EXACT PENTRU CĂ arta lor E O PORTAVOCE A NEMULŢUMIRILOR POPULAŢIEI le e atât de străină acestor cretini, ca fizica cuantică. Şi că, de obicei, artiştii care fac istorie sunt exact cei care au avut ceva puternic de spus, aşijderea.

4. Artiştii trebuie să fie nobili şi mai presus de probleme cotidiene.

Sau, cum se numeşte asta în limbaj de specialitate, să se încuie în turnul de fildeş recoltat specific pentru asta de la o întreagă cireadă de elefanţi lăsaţi să moară în chinuri.

Singurii “artişti” pe care i-am văzut afişând sindromul “turn de fildeş” sunt impostorii ordinari care ştiu că nu au ceva autentic, al lor, de oferit. Şi atunci, maschează această impostură cu un expozeu de superioritate absolut greţoasă. Partea amuzantă e că exact această paradă de ei înşişi merge la fix cu proştii utili. Cu cât îţi dai aere mai înfoiate, cu atât ei te cred mai artist.

Realitatea e că adevărata artă izvorăşte din cotidian. “O noapte furtunoasă” se întâmplă în casa unui negustor, iar bună parte din “D-ale carnavalului” într-o frizerie. “Un tramvai numit dorinţă” în casa dărăpănată a unui mardeiaş de cartier. Şi aşa mai departe.
Şi frumuseţea şi profunzimea ei constau în abilitatea de a dezvălui situaţii şi emoţii umane GENERAL VALABILE.

5. Artiştii ar trebui să-şi măsoare cuvintele, pentru că pot influenţa masele.

În primul rând, nici un artist nu s-a născut direct influenţând masele. Toţi au pornit de la aceleaşi chirii mizere, repetat în pivniţe şi făcut din rahat bici cu pretenţia să trosnească.
Au ajuns să influenţeze masele pe exact două căi.

A) Prelungirea artei de curte: Au fost luaţi în braţe de un sponsor cu bani, un regizor cu renume, o televiziune mare etc. şi s-au pompat bani şi muncă, să le creezi o faţadă, ei altminteri fiind proşti ca noaptea fără lună.
B) Prelungirea artei de bâlci: Au construit ei, prin efortul lor, cărămidă cu cărămidă, au lansat mesaje puternice, au acumulat pas cu pas influenţa derivată EXACT DIN ACESTE MESAJE.

În cazul A, mi se pare foarte tare că un ins care a ajuns pe val pe banii altora, fără să merite, îşi trădează adevăratul fel de a fi. În fond, a tot avut parte de avantaje incorecte până atunci.

În cazul B, când succesul a venit FIX PENTRU CĂ nu ţi-ai măsurat cuvintele, precauţia subită ar putea fi începutul sfârşitului. Oamenii au ajuns să te iubească exact pentru că “fuck the system”. Dacă de mâine ai începe să recomanzi obedienţă şi crede-şi-nu-cerceta, n-ai mai fi tu.

 ***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

3 Responses

  1. Andrei says:

    Clișee de genul am văzut și când era vorba de sportivi. Buzărnescu înjură, la meciul ei ( pe banii ei, că deh costă să mergi să joci în alte țări de la o săptămână la alta), pe nervii ei. Apar ipocriții pudici și spun că e strigător la cer, ce exemplu dă copiilor, viitorilor sportivi? că ea cică ar trebui să îi influențeze pozitiv. Îi spun unei tipe că nu ăsta e rolul ei, ăsta ar fi rolul părinților, o plătește vreo organizație să-și pună la bătaie imaginea?

  2. Lorena Lupu says:

    La fel de detestabile.

  3. Laura says:

    Artiștii trebuie sa facă politica pentru ca toată lumea trebuie sa facă. A trai intr-o societate fără sa te intereseze cine te conduce sau cum o face, dar sa continui sa te plângi de cum nu merg lucrurile e lipsa de educație si primitivism. Trăiesc intr-o țara unde referendumul se utilizează si pentru a decide daca o clădire de folos comunal trebuie închiriată sau cumpărată si lumea știe valoarea unui “da” sau “nu” pentru ca știe ca are impact asupra vieții sale, deci iese la vot chiar daca ar prefera sa stea la croasanturi cu familia. Implicarea civică= a face politica, este dreptul oricărui cetățean indiferent de profesiune.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: