Iris: Rockul fără naş

Precizare: În 2009, când scriam pentru revista Maxim România, Iris au fost printre primii artişti mainstream care mi-au acordat un interviu. Şi, pentru că azi, de la ora 19.00, formaţia-emblemă a rockului românesc e “DIN NOU ÎMPREUNĂ” la Sala Polivalentă, m-am sondat adânc în anale şi am găsit textul cu pricina. O discuţie cu Nelu, Cristi, Valter, Boro şi freshman-ul (pe atunci) Relu, la reportofonul pe care-l roteam ca pe titirez. Vi-l dau exact cum l-am scris, în 2009. Enjoy!

„Te voi aşteptaaa / Voi veni pe strada taaa!” Sunt treizeci şi doi de ani de când Iris a venit pe strada noastră – şi povestea continuă.

Interviu de Lorena Lupu

Când spui „Iris”, spui „legenda vie a rock-ului românesc”. Spui muzică făcută cu efort şi sacrificiu, succes zdrobitor şi rezistenţă la factori mărunţi de stres. Cum ar fi tripla desfiinţare de către cenzura comunistă, incendiul care le-a distrus toate instrumentele, sau bisturiul chirurgului. Şi nu uiţi să adaugi şi „FC Universitatea Craiova”, de vreme ce ştim cu toţii că echipa din Bănie şi trupa care le-a compus un imn încă se iubesc ca-n prima zi.

„Îmi pare rău, nu te pot săruta…”

Aceasta este propoziţia de atac a solistului care şi-a imprimat timbrul vocal atât de aparte pe timpanele şi în memoria noastră. „Nu mă lasă medicii.”
E în regulă, nici pe mine nu mă lasă medicii să primesc sărutări care mi-ar putea provoca atacuri de cord. De aceea, ne hotărâm să lăsăm futilităţile deoparte şi să discutăm numai probleme extrem de serioase. Cum ar fi: Când scrie de voi, presa de specialitate se apucă să lipească etichete: monştri sacri ai rock-ului, zei ai rockului, titani ai rock-ului, Prometei ai rock-ului. Vă simţiţi confortabil cu asemenea ştampile presărate de sus până jos?
Nelu Dumitrescu, baterist şi decan de vârstă al grupului, zâmbeşte şi spune: „Eu nu le bag în seamă.” „Eu le bag,” recunoaşte Cristi Minculescu, „pentru că asta ne creşte responsabilitatea.” „E o onoare şi o obligaţie de a răspunde cât mai bine aşteptărilor publicului,” adaugă şi Valter Popa, chitaristul trupei. Relu Marin, clăparul şi „prâslea”, e şi cel mai timid interlocutor: „Eu nu mă simt nici titan, nici zeu, sunt de mult prea puţin timp alături de Iris; sunt fericit să fac parte din formaţie şi fac tot posibilul să mă ridic la nivelul colegilor mei.”
Într-adevăr, dacă putem spune despre o trupă că a încercat în permanenţă să găsească noi formule de spectacol, Iris a fost aceea. Au apărut ca o adiere de aer proaspăt în atmosfera sufocantă a regimului comunist, pe care l-au înfruntat prin versuri ca „Hei, hei, naşule / Dă-te dumneata-ntr-o haltă jos / Noi vrem liber trenul / Trenul nostru e un tren frumos”.
După 1989, când obiectul protestului a dispărut, au ştiut să se reinventeze explorând noi sonorităţi, angajându-se într-o serie de colaborări cu artişti de renume şi găsind idei spectaculoase pentru concerte aniversare de neuitat.

„Am fugit întotdeauna de oamenii cu care nu puteam să râd”

Oare au bănuit ce va urma, în vremea primelor repetiţii din 1977, de la fabrica de mezeluri Popeşti – Leordeni? O întrebare pe care nu i-o pot adresa decât lui Nelu, de vreme ce el e unicul membru fondator care a rămas şi în formula de acum.
„Băi, ce frumos era pe atunci”, surâde larg bateristul. „Aveam mereu bunătăţi la îndemână”. „Păcat că nu eram şi eu. Mi-aş fi făcut cercei din cârnaţi”, intervine Cristi. „Bine, nu ne dădeau să scoatem afară din fabrică,” explică Nelu. „Dar tot mai pica o felie de şuncă, una-alta”.
Şi, după un început atât de cărnos, sau de carnal, ne-am aştepta ca trupa Iris să ne povestească despre un lung şir de locuri neconvenţionale de repetiţii.
„Nu, acum suntem fideli unei singure săli de repetiţii, care are o mare încărcătură emoţională, pentru că acolo şi-a desfăşurat trupa mare parte din activitate”, povesteşte Minculescu. „Acolo am dat probă când am venit la ei.”
O veche anecdotă referitoare la trupă spune că Minculescu a fost nevoit să dea şpagă la primul lui concert. „Am dat! Am dat o sticlă de votcă poloneză pentru că nu-mi dădea voie portarul să intru. Îi ştia pe ei în formula veche. N-a priceput nimic, dar a luat sticla. ‘Să nu uităm de ce am venit’, şi-o fi zis el”, îşi aminteşte solistul.
A urmat o perioadă extrem de tulbure, în care trupa a schimbat membri ca pe cămăşi. „Păi, da – toţi cei care au plecat şi au venit, aşa cum am făcut şi eu (Minculescu s-a desprins pentru un timp de Iris, pentru a forma Voltaj, n. r.), au făcut-o sub presiunea regimului comunist. Tot tacâmul: cenzură, ameninţări, şicane. Ne-au tratat ca pe ultimul jeg. Ne descurcam extrem de greu şi din punct de vedere financiar.”
Desigur, nici membrii formaţiei nu au stat cuminţei în banca lor. În plin totalitarism, făceau gestul sfidător de a-l pune pe Angus Young, celebrul chitarist din ACDC, pe coperta celui de-al doilea disc. „Bine, aşa e, am avut spirit de frondă tot timpul. Dar nu aveai cum să nu ai spirit de frondă. După plecarea lui Phoenix în Germania, în 1977, au devenit extrem de suspicioşi cu noi, muzicienii. Ne acuzau că suntem capitalişti, decadenţi, influenţe negative pentru tineretul proletar.

“Nu au fost comode toate aceste schimbări în trupă, dar unii nu rezistau.”

„Oricum, nu e uşor să faci heavy-metal”, adaugă Nelu. Cristi nu ţine cont de intervenţie; se pare că întrebarea a atins un punct sensibil, şi simte nevoia să spună tot ce are pe suflet.
„Veneau cu explicaţii de-alea, cu privirea în pământ şi bâlbâieli – pentru că poporul ăsta al nostru suferă de un sindrom foarte grav: incapacitatea de a discuta faţă în faţă, preferinţa pentru impresii prin ricoşeu.
Iar unii nu plecau la mai bine, asta era partea cea mai aberantă. Se lăsau pur şi simplu. Cu alţii, eram incompatibili pe plan psihologic. E important să simţi acel flux – chiar şi atunci când te cerţi. Am fugit întotdeauna de oameni cu care nu puteam să râd”, mărturiseşte el, apoi mai ia o înghiţitură de ceai şi începe din nou să povestească.
„Până la urmă, Iris e o formaţie cu prea puţine amintiri hazlii. Triste, da: trei suspendări, dintre care ultima ar fi trebuit să fie definitivă, în mai 1988. Am avut mare noroc cu un domn pe care îl cheamă Florin Lucan, Dumnezeu să-i dea sănătate. Lucra la Consiliul Culturii, şi, deşi era unul contra unsprezece, a rezolvat ca suspendarea definitivă să fie înlocuită cu suspendare pe trei luni. Abia la două luni am aflat că mai avem una.
Actuala formulă a rămas din 1986, şi cu Relu, care ni s-a alăturat din 2002, de la aniversarea a 25 de ani. Ne-am stabilizat, orgoliile au dispărut, doar avem şi noi o vârstă, nu? Iar oamenii ăştia m-au susţinut în ziua în care a trebuit să cânt, deşi murise tatăl meu. Au fost toţi lângă mine când a murit mama. Şi reciproc. Nu putem să fim ca nişte străini care se adună doar să cânte.”

„Chiar dacă alegem ceva dificil de făcut, mergem până la capăt”

În formula asta, care s-a dovedit a fi stabilă şi de efect, trupa a repurtat o mulţime de succese impresionante. Şi-a adjudecat o serie de recorduri locale: a fost prima trupă care a scos un disc de heavy-metal, şi prima trupă care a lansat un DVD. Printre altele.
„Ne-a plăcut întotdeauna să facem ceva unic.” spune Nelu. „Aşa şi cu lansările de albume: le-am lansat uneori la Sala Palatului, alteori pe scara aceea micuţă de lângă Scala – cum o cheamă? – am blocat-o, am adus o scenă şi am lansat următorul album. Am venit la lansări cu helicopterul, cu motocicletele. Am invitat artişti de prestigiu. Am încercat să găsim mereu ceva nou, să nu fie simple lansări.”
Îi întreb în ce măsură sunt fani brainstorming.
„Facem, facem. Facem o masă rotundă, îi chemăm şi pe cei de la masa de discuri, şi începem să discutăm. Şi chiar dacă alegem ceva dificil de făcut, mergem până la capăt”, explică Valter.
Pe lângă toate acestea, Iris a înregistrat şi o serie de coveruri memorabile după piese de bază ale istoriei rockului.
„E bine, când faci un cover, să îl faci ca tine”, adaugă Nelu. „Să aduci ceva nou, ca stil sau ca ritm. Oricum nu îl vei face ca originalul, şi atunci e bine să spui ceva nou cu acel cover. Iar genul ăsta de experimente îl extindem şi asupra propriilor piese. Căutăm să le cântăm şi altfel, să găsim mereu ceva nou în ele.”
Aşa şi-au şi reorchestrat piesele în dulcele stil clasic, şi au lansat Iris Athenaeum. Lucrul la acest material de excepţie a implicat şi o perioadă de repetiţii alături de orchestră. „Florentin Milcov a reorchestrat piesele noastre în variantă simfonică”, povesteşte Valter. „Ei repetau deja, când am ajuns noi acolo, şi a fost de muncă, nu glumă, să concepi partitura pentru fiecare instrument în parte. Şi totul suna aşa… Perfect, ca o înregistrare. Ne-am plimbat printre ei, în timp ce repetau, şi am ascultat cu atenţie ce anume cânta fiecare instrument. Apoi ne-am apucat şi noi de treabă: noi până atunci cântasem în trei instrumente: chitară, bas şi tobe. Iar cu atâtea instrumente în jurul tău, era o experienţă complet nouă. Au fost la început probleme cu sonorizarea, fiind atâtea microfoane pentru fiecare instrument în parte. Noi eram obişnuiţi să cântăm relativ tare cu instrumentele; acum însă a trebuit să ne adaptăm la orchestră”.

„Mi-ar fi plăcut să stau la o bere cu Mick Jagger”

Un alt moment impresionant în palmaresul trupei, de care şi ei îşi amintesc cu bucurie, a fost colaborarea cu Uriah Heep. „Chiar şi la vârsta lor, băieţii ăia sunt foarte profesionişti, şi absolut lipsiţi de vedetisme,” mărturiseşte Boro.
Iar dacă Minculescu, după propriile-i declaraţii, evită oamenii cu care nu poate râde, îl întrebăm dacă a avut astfel de prilejuri alături de Mick Box şi Bernie Shaw.
„Oarecum. Au genul ăla de umor britanic, cu poante extrem de seci, care nu prea prind pe la noi. Dar am făcut tot ce am putut.”
„Mie, chitaristul Mick Box mi-a făcut cadou un amplificator de chitară. A văzut că mi-a plăcut foarte mult, şi înainte de spectacol, a venit, mi l-a adus şi a spus: ‘Uite, ăsta e pentru tine.’” spune Valter.
Apoi, în 2007, Iris a avut ocazia de a cânta în deschidere pentru monştrii definitivi ai rockului, The Rolling Stones.
„Nu am apucat să îi cunoaştem personal. Dar iată un amănunt mişto: pe lista de la scenă erau trecute cele trei trupe care cântau, iar numele celor de la Stones era scris la aceleaşi dimensiuni ca Iris şi The Charlatans. Nu neg că mi-ar fi plăcut să stau la o bere cu Mick Jagger, dar trebuie să păstrăm proporţiile. Ei sunt Everestul, iar noi abia atacăm muntele”, răspunde Minculescu.
Îi întreb dacă se văd colaborând cu o trupă de hip-hop. Cu Paraziţii, de exemplu.
„Ei, asta nu! Nici vorbă!”
Apoi, discuţia se îndreaptă spre proiectele lor solo.
„Practic, le-am făcut tot împreună,” zâmbeşte Boro.
Buuun. Dar hai să presupunem că Valter ar avea un proiect solo, pe care ar vrea să îl facă cu alţii. Ce reacţie ar avea membrii trupei?
Valter se uită la noi cu privirea „da’-ce-am-făcut?”, în timp ce Nelu scutură energic din cap. „Nu există aşa ceva. Tot ce facem, facem împreună. Dacă îl face în America, poate îl lăsăm. Dar nu e exclus să mergem cu toţii până acolo, să îl facem cu el”.
Rămânem fără cuvinte, constatând că băieţii sunt atât de posesivi unii cu alţii.
„Chiar aşa. Cum crezi că am rămas împreună 32 de ani?”

„Interdicţie la alcool, fumat şi… grepfrut!”

În timpul dialogului nostru, Cristi e bine-dispus, energic şi zâmbăreţ. Nimeni nu ar spune că a trecut recent printr-un transplant de ficat. operaţie chirurgicală extrem de dificilă.
Solistul declara mai demult într-un interviu că soţia lui, Rodica, îi e cea mai bună prietenă. Între timp, ea i-a stat alături la nevoie, inclusiv cu o parte din ficatul ei.
„Ştii clişeul acela: fiecare bărbat de succes are în spate o femeie puternică? Să ştii că a mea e puternică – chiar dacă are doar 1.68. Pe lângă faptul că mi-a donat o bucăţică din ficat, faptul că mi-a stat alături în fiecare clipă a contat enorm. Fără susţinerea asta, aş fi fost mort.”
„Am mers cu toţii în Germania”, povesteşte Boro. „A fost ca o excursie. Rodica era într-o formă de zile mari, ziceai că nici nu a fost operată. Cristi ne-a alergat prin toată curtea aia – noi eram mai obosiţi decât el. Şi ne-am dus la o pizza.”
La o pizza? După un transplant de ficat?
„Nu am restricţii deloc. Nu am restricţii decât la susţinătoare-de-efort, adică alcool, până la 1 aprilie, la anu’; fumat deloc şi pe urmă… o să râzi, am interdicţie la grepfrut. Interacţionează cu imunosupresoarele pe care le iau, pentru ca organismul să nu-mi respingă ficatul.” Şi bineînţeles, restricţii la sărutări, ne amintim noi râzând începutul discuţiei.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger