Dragul meu frăţior

Tu şi cu mine n-am prea fost apropiaţi în prima jumătate a vieţilor noastre. Asta pentru că, pe de o parte, ne războiam mereu pentru supremaţie în casă, aşa cum fac mereu copiii. Şi în al doilea rând, pentru că în familia noastră se perpetua un model complet destructiv de interacţiune, axat în primordial pe tot ce NU făcea fiecare, şi, desigur, lungi drame, reproşuri şi litanii legate de tot ce NU făcea fiecare. Prin urmare, fiecare stăteam îmbufnaţi în colţul nostru, convinşi că ne suntem unii altora cei mai groaznici şi siniştri oameni din univers, şi asta strict pentru că, în acel moment al vieţii noastre, nimeni nu ne învăţase să cooperăm şi să ne susţinem.

Parcă eram într-un perpetuu concurs: care dintre noi izbuteşte să fie mai infect şi mai de kko cu celălalt.

Acum, recunosc aceeaşi atitudine în comentariile multor amărâţi de pe net, şi-mi dau seama că problema lor e exact ca a noastră din copilărie. Şi anume, că nu ştiu că se poate şi cu frumosul. Au crescut în familii în care urlatul unul la celălalt era unic mod de comunicare, şi acum urlă la tine pe internet.

Într-un fel, am şi acum o vinovăţie pentru că, puţoi mic şi negânditor fiind, copiam modelul marţafoiesc de comportament şi îl dădeam mai departe. Şi anume, pe tine. Tu veneai la mine să ne jucăm, şi eu te băteam, pentru că asta vedeam că fac oamenii mari cu copiii, şi voiam să fiu omul mare din interacţiune.

Îţi vorbeam acru şi ţâfnos, pentru că aşa vedeam că fac oamenii mari cu copiii, şi voiam să fiu omul mare din interacţiune.

Apoi, peste câţiva ani, ai crescut şi ai început să mă baţi tu pe mine, să-mi iei jucăriile, dulciurile şi bănuţii puşi deoparte. Lucru care mă oftica nespus, pentru că bănuţii erau un fenomen extrem de sporadic într-o familie monoparentală. Dar aia mi-a fost lecţie de viaţă: nu face omului ceea ce nu ţi-ar plăcea să-ţi facă şi el ţie, pentru că viaţa e ironică şi o să întoarcă lucrurile în aşa fel, încât o să usture.

În plus, copilăria mea era urâtă ca dracu’. Iar asta şi datorită propriilor mele frici. Fugeam de babe bârfitoare şi de măcăiala lor toxică, fugeam de gaşca de bătăuşi de la noi din bloc, fugeam de fetele mai mari, care mă întrebau cu impertinenţă de ce n-am tată, şi eu mă simţeam groaznic, de parcă ar fi fost vina mea . pe scurt, fugeam de toată lumea. Mai ales de ţipete şi urlete.

Tu, pe exact aceleaşi coordonate, ţi-ai făurit o copilărie de vis. Ai dezarmat pe toată lumea cu zâmbetul tău larg, de Leu, babele bârfitoare te adorau, gaşca de bătăuşi te adora – ok, îţi mai luai şi tu periodic bătaie, dar în calitate de camarad, nu de outsider – pixdele obraznice te adorau, atât de mult încât uitau să întrebe unde e taică-tu. Aveai cheia de aur spre inimile altora, şi pe mine nu mă făceai nicicum părtaşă la acest secret. Iar eu te invidiam cu spume. Şi, invidioasă fiind, te ţineam numai în sarcasme, răutăţi şi ironii de doi bani.

Practic, am învăţat pe tine tot ce NU se face în relaţii cu oameni la care chiar ţii. Dacă azi nu hălăduiesc şi eu pe internet ca gunoaiele alea umane jegoase pline de ură gratuită şi venin e pentru că, prin tine, am descoperit şi am înţeles cât de meschin e acest tip de comportament.

Am început să ne împrietenim târziu. Când am văzut la alte persoane cam cum ar trebui să funcţioneze cu adevărat o familie. Că nu e obligatoriu ca oamenii să se concentreze pe ce NU face celălalt, şi să se calce reciproc interminabil în picioare, ci pot comunica normal, pot spune ce nu le place într-un mod decent şi limpede, se pot susţine la nevoie şi pot fi afectuoşi unii cu ceilalţi.

Şi acum, ne înţelegem bine. Fiecare dintre noi îl respectă pe celălalt exact cum este, şi nu-i pretinde nimic din ce nu se poate. Tu nu te aştepţi ca eu să te primesc cu ciorbă caldă când treci prin Bucureşti, pentru că ştii că nu sunt genul, eu nu mă aştept ca tu să mă cauţi lung în coarne când trec prin Sfântu Gheorghe, pentru că ştiu că nu eşti genul. Tu ştii că dacă pici pe neaşteptate, eu o să fiu mai mult ca sigur la dracu-n praznic, cu vreun eveniment sau un advertorial pentru blog, eu ştiu că dacă pic pe neaşteptate, tu o să fii la dracu-n praznic, la un concurs de pescuit.

Şi e fair, echilibrat şi armonios.

Dincolo de toate acestea, cred că avem o înţelegere reciprocă, profundă, care depăşeşte comunicarea, şi ne ştim reciproc motivaţiile şi gândurile chiar când nu ni le spunem.

La mulţi ani, frate lup. Să mă aştepţi cu mult alcool weekendul următor.

PS: Pun această fotografie cu doi pisoi generici, pentru că, de intimi şi apropiaţi ce am fost, nu avem o poză împreună. Lol.

Foto: Dreamstime.

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.