Hai să creăm o netichetă a carităţii online

Uneori, citesc despre o cauză şi mi se înmoaie sufletul. Alteori, mă nimereşte după patru beri şi două standup specials şi nu reuşeşte nicicum să mă mişte, mai ales dacă în aceeaşi zi m-au mai pistonat nu ştiu câţi. Şi atunci, persoana o să caute să mă învinuiască, să-mi inducă ruşine pentru neputinţa mea de a mă înmuia. Eu o să mă enervez, pentru că există această categorie de utilizatori, care îmi nimeresc rapid mailboxul în caz de nevoie, dar nu-i vezi niciodată oferind nici o formă de susţinere în restul timpului. Se va ajunge la schimb de nepoliteţuri. Pe care de obicei nu eu îl încep. Apoi, persoana o să selecteze exact ce-o să-i convină şi o să-mi asmută şapte mii de apostoli facebuchişti ai dreptăţii pe cap.

De aceea simt nevoia să creăm o netichetă a carităţii, să nu ne devenim reciproc intolerabili.

1. Vă rog să înţelegeţi că sunteţi foarte mulţi.

Văd şi aud zi de zi de câte zece cazuri de: boli incurabile, animale abandonate, neveste bătute, legi violate şi aşa mai departe. Nici să vreau nu mi-aş putea devota energia faţă de toate pentru că, după cum ştim, Facebook îţi micşorează traficul pe fiecare link nou pe care-l pui în ziua curentă, şi s-ar eclipsa unele pe altele.
Prin urmare, să-mi umplu pagina de toate cancerele, toţi căţeii fugiţi de acasă şi toate doamnele pe care nu le mai iubeşte soţul ar fi nu doar un turnoff major, prin redundanţă, şi ci complet neproductiv. Fiecare ar avea cinci views şi trei likes.

2. Nu mai faceţi prezumţii legate de starea financiară a interlocutorului.

Când citesc comentarii de hate despre mine, aflu ba că fac foamea, ba că dau pe dinafară de bani, în funcţie de ce direcţie ia rahatul pe care vor ăia să-l propage. No middle ground. În schimb, cei care vin să-ţi ceară lucruri pornesc mereu de la premisa că a) te scalzi în bani ca porcul în nămol şi b) preferi să-i dai pe amandine decât pe boala lui Calache, de care spune necunoscutul că suferă.
O prietenă scriitoare a şi relatat cum o luaseră unii la foarte sigur: “Donează-ne nişte cărţi să le vindem. Hai că nu te costă mult”.
Să moară mama lu’ Bibi, se enerva fata, au fost ăştia cu mine pe traseu cât am lucrat la ea şi au idee cât m-a costat scrierea ei?

Simplul fapt că cineva are 367754424 de followeri pe Facebook nu înseamnă că are un izvor magic de bani în spatele casei. Măcar YouTube monetizează fiecare click şi, pe baza acestui fapt, poţi spune ceva de genul “plm, mă uit şi câştigi”, dar Facebook NU o face. Simplul fapt că o persoană o arde vesel şi jovial pe social media nu spune nimic despre adevăratele probleme cu care se luptă pe moment, şi să presupui că-i curge aur din bască e, pur şi simplu, o bădărănie.

3. Asumaţi-vă că, în definitiv, omul nu vă datorează nimic.

Îi ştiu ca pe copiii mei pe toţi cei care ajută blogul pe diverse căi, şi când au ăia o problemă, e bucuria mea să contribui la soluţie. Dar mai sunt şi cazuri precum urmează:
Aveam un asshole în listă. Dădea comentarii assholish, pentru că citise el pe net că femeile sunt excitate de mârlănie. Nu suficient de assholish să-şi ia block, dar exact nivelul care merita tratat cu ignore. Dădea mesaje private cu păreri pe care nu le solicitase nimeni. Suficient de assholish să mă vag enerveze, dar nu atât încât să-i dau block mesaje private.
Bun, şi la un moment dat, asshole îmi scrie că are cancer şi că e cazul să fac o campanie să-l ajut. “Să mori tu”, am zis eu în gând şi nu i-am răspuns. Peste zece minute, pac, alt mesaj: “Chiar laşi un om să moară aşa?”
Zici că eu deţineam iarba fiarelor în unic exemplar, sau ceva.
“Nu, pur şi simplu nu-mi place tonul cu care-mi vorbeşti, nu mi-a plăcut niciodată şi nu reuşeşti să-mi induci empatie”, i-am răspuns eu.
Desigur, m-a făcut troacă de porci îndelung şi pe toate părţile. După ce, cu exact zece minute în urmă, mă anunţa că are nevoie de ajutorul neu. “Bine, băi, viteazule, dar realizezi cât de penibil eşti tu să vii cu miloaga la curve / proaste / urâte / nefutabile etc.?”

“Ar trebui să-ţi ajuţi comunitatea”.
“Comunitatea, da. Dar tu n-ai fost niciodată comunitatea mea.”
“Ahaaa, pentru că nu comentez pozitiv şi nu te laud.”
“Am bătut eu la uşa cuiva să-i cer să mă comenteze pozitiv şi să mă laude, băi, idiotule?” m-am enervat eu. “Mă doare exact în colon de comentariile tale stupide şi puteai să ţi le ţii pe toate. Pur şi simplu, nu reuşeşti să-mi induci păsare, pricepi? Nu-s maleabilă la insulte şi violenţă verbală.”
A reînceput să mă spurce şi i-am dat block.
Care e diferenţa între un de-ăsta şi cerşetorul coleric, care îţi ia dumnezeii la paradă dacă refuzi să le dai pomană?

De aici rezultă la modul cel mai direct punctul 4, şi anume:

4. Cereţi frumos, calm şi articulat

În teatru, se numeşte captatio benevolentiae. Atragi publicul de partea ta, ţi-l faci confident şi prieten. Şi atunci, nu trebuie să-i dictezi ce reacţii să aibă; le va avea şi singur.
Chiar n-am nevoie de plecăciuni şi complimente. Le urăsc cu sete, mi se par risipă de oxigen. Dar am nevoie de poveste clară şi uşor de urmărit. Şi am nevoie de senzaţia că nu m-ai câştigat la belciuge. Că timpul meu nu ţi se cuvine pe bază de “că aşa vrei tu”. Ci aleg eu să-l ofer dacă e cazul, iar dacă nu e, asta e situaţia.

Şi, pe cale de consecinţă:

5. Nu mai porcăiţi oamenii care vă refuză.

Probabil că sună teribil de crud, dar majoritatea au podul plin de milogeli şi mocangeli. Şi o zic cu toată sinceritatea, de la un punct încolo devine infinit de stresant şi de extenuant, şi-ţi vine să-ţi bagi definitiv piciorul, să dai delete la site şi să te retragi într-o peşteră, departe de oameni care au chestii să-ţi ceară pe un ton de parcă li se cuvine, şi te mai şi trag la răspundere de parcă şi-ar fi investit tot bgetul de seminţe în tine, şi acum, la nevoie, tu le întorci spatele.

Aşadar, în secunda în care îi scrii blogărului tău preferat, gândeşte-te că eşti numai a cincizecea persoană care vrea chestii gratis de la el, şi, pentru numele lui Dumnezeu, ÎNŢELEGE IDEEA SIMPLĂ A DREPTULUI LA “NU”.
În afară de Isus Hristoe, fiul lui Dumnezeu, nimeni nu s-a născut cu misiunea expresă să fie soluţia la problema ta. Şi insultele îi vor confirma doar că decizia iniţială de a nu te ajuta e cea corectă. Apoi, dacă te duci la tine pe wall şi bagi o lungă litanie de înjurături publice, îi mai confirmi şi impresia că poate îţi şi meriţi boala incurabilă sau situaţia nasoală, şi e pur şi simplu pedeapsa lui Dumnezeu, a lui Allah sau a karmei.

Mai degrabă îl faci să reviziteze decizia dacă-i spui ceva de genul: Înţeleg că suntem mulţi care te frecăm la icre, nu e nici o problemă că nu ai acum timp şi chef, îţi trimit pe mail documentele referitoare la caz şi poate recosideri.

Poate că unii or să reconsidere. Poate că unii nu. Dar cum ziceam: e dreptul lor.

Şi bonus (bous): Nu-l mai tagui pe om în cauze nobile până când nu i-ai obţinut acordul să o faci.

Mă refer la Gigeii pe care-i cuprinde brusc grija de brusturele cu moţ şi încep să ţipe isteric pe Facebook: Gata, de azi toţi salvăm brusturele cu moţ. (cu tag la ăia patru bloggeri şi trei vloggeri pe care-i are în listă), voi ce-aţi făcut azi pentru brusturele cu moţ?

I l-am introdus mă-tii în scorbură, nu e destul?

Serios, în 2018 mi se pare atât de trist că mai trebuie să avem discuţia asta: cere-i omului ACORDUL înainte de tag. Întreabă-l dacă vrea să fie ambasadorul de brand al brusturelui cu moţ. Pune-ţi, din perspectiva lui, problema: De ce mi-ar păsa de brusturele cu moţ?

Şi automat vei găsi argumentele potrivite, şi mai ales, TONUL potrivit.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: