Discuţia masculină de vestiar

Recent, candidatul prezidenţial Donald Trump a devenit ţinta unui atac mediatic de mare amploare, şi chiar o bună parte din colegii săi republicani şi-au retras susţinerea publică, în urma unei înregistrări făcute pe furiş acum 11 ani, o înregistrare a unei discuţii private în care milionarul, pe atunci fără ambiţii politice manifeste, se lăuda cu cuceririle lui interminabile şi cu modul în care femeile îi permit orice şi îl lasă inclusiv să le apuce de păsărică, pentru că e bogat şi celebru, şi speră să se contamineze şi ele de atributele astea.

În mod real, discuţia masculină de vestiar e o activitate infantilă, stupidă, prostească şi care reduce femeile, cel puţin în perspectiva participanţilor, la statutul de simple jucării sexuale destinate plăcerii imediate a unui individ sau a altuia.

Şi acum să ne gândim o activitate feminină similară: infantilă, stupidă, prostească, şi care reduce oamenii, bărbaţi sau femei, la suma defectelor lor. Vorbesc de bârfa pe la colţuri.

Da, există bărbaţi care detestă din rărunchi discuţia masculină de vestiar, aşa cum există femei care urăsc cu spume bârfa pe la colţuri. Mai ales oamenii care iau mereu cuvintele ad litteram şi nu simt nuanţa de complicitate, exagerarea cu efecte voit comice, nevoia de a-l epata pe interlocutor şi, mai presus de toate – defularea unor proiecţii personale, care conferă acestor discuţii, în oarecare măsură, un rol terapeutic.
A, şi mai e un lucru. Sunt extrem de amuzante. Imaginaţia şi nevoile umane, proiectate în afirmaţii, te fac să râzi cu spume. Discrepanţa între aparenţă (“mamă, cât futem noi”) şi realitate (“poate picioare-n gard”) e savuroasă, dacă alegi să nu iei foarte personal ceea ce auzi sau citeşti şi să te concentrezi pe umorul situaţiei.

E uşor să te urci pe calul înalt al moralităţii şi să afirmi că tu n-ai participat şi n-ai participa la aşa ceva, că tu eşti bărbatul perfect care tratează mereu femeile cu o curtoazie impecabilă, fie că sunt sau nu de faţă, că tu eşti femeia veşnic bună care are răbdare eternă cu toţi insuportabilii din univers, şi că nu ne gândim la alţii decât prin prisma laturii lor bune şi etc. etc. etc.

Întrebarea mea onestă şi sinceră e: în ce măsură deranjează real discuţia de vestiar, respectiv bârfa pe la colţ, dacă participanţii sunt conştienţi de valoarea de small talk a ceea ce discută şi nu trec la acţiuni propriu-zise prin care să aplice ceea ce vorbesc?
Cine are cât de cât popularitate şi, implicit, invidia care vine la pachet, trebuie doar să se caute pe google şi va găsi, după pofta inimii: discuţii de vestiar care îi analizează corpul şi potenţialul sexual, bârfe despre tot ce a făcut şi despre tot ce n-a făcut, ba chiar minciuni oripilante.
Au toate acestea vreun efect asupra a ce eşti tu în mod real ca persoană şi asupra lucrurilor care au prioritate pentru tine?
Răspuns:
Nu. Chiar deloc.
Da, dacă eşti mic şi nesigur, te pot răni. Îţi pot strica ziua. Te pot dezamăgi. După ce creşti mai mare şi înveţi să te detaşezi, înţelegi că nu poţi opri lucrurile astea şi că, în fond, sunt mai puţin despre tine şi mai mult despre tulburările celor implicaţi.

Şi mai am o veste proastă: oricât am condamna şi dezaproba discuţia de vestiar şi bârfa pe la colţ, ele nu vor înceta doar pentru că vrem noi. Nu putem controla vieţile private ale altora sau discuţiile lor şi nu ar fi recomandat să o facem. Democraţia e în continuare cea mai bună formă de organizare a omenirii.
Ce putem controla, însă, e modul în care suntem trataţi. Aici, ne putem impune condiţiile: ce avem de oferit şi ce vrem să primim. Şi putem respinge interacţiuni care nu corespund standardelor noastre.
Iar mie mi se pare că e de ajuns. În rest, lăsaţi băieţeii să plângă în pace, că nu plâng în batistele voastre.