Doamna cu pantofi albaştri

Text de Mădălina Scutelnicu

Ora 8:45. Clienta mea, mamă a unui băieţel de aproape 8 ani, îşi zăreşte copilul dosit de taică-său, într-un colţ al Judecătoriei. Nu l-a mai văzut pe R. de un an şi şase luni.
Mama izbucneşte în plâns şi merge ţintă către puştiul ei, se apleacă până ajunge perfect egală cu înălţimea lui, şi-i şopteşte cu inima: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai ştii pe mama? Dă-mi mânuţele, să ţi le pupe mama!”.
Fostul soţ al femeii îşi bruschează fiul şi-l trage tare, mai aproape de el, urlând spre clienta mea să plece de unde a venit, că ei doi, băieţii, se descurcă singuri. Se ridică tonul, copilul începe să plângă, apare jandarmul, îi spun că nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.
Ora 8:55. Reuşesc, într-un final, să o liniştesc pe mama copilului, care s-a lăsat aproape fără viaţă în banca din sala de judecată, cu sufletul sfâşiat şi privirea pierdută undeva, departe. Foarte departe.
Ora 9:00. Reuşesc şi eu, cu mare greutate, să-mi ţin în frâu lacrimile. Aş fi plâns în hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta. Aveam nevoie de concentrare maximă, pentru audierea a patru martori şi luarea interogatoriului tatălui copilului, probe de care eram conştientă că va depinde, de-acum încolo, legătura mamă – fiu. Nu-i uşor deloc să fii responsabil de aşa ceva, credeţi-mă!
Orele 9:05 – 10:45. Se audiază cei 4 martori, tatăl băiatului răspunde la cele 9 întrebări. Am avut grijă să fie „capcană”.

Speţa e asta: în timp ce clienta mea era în străinătate, la muncă, soţul a obţinut şi divorţul, şi custodia exclusivă asupra copilului. Am văzut dosarul: proces făcut repede, cu heirupul, să dea bine la bilanţ.
Reîntoarsă în ţară, femeia a găsit totul ferecat. Uşa locuinţei. Inima fiului ei, ţinută sub lacăt de către fostul soţ. Martorii noştri au arătat că, de nenumărate ori, mama a venit să-şi vadă copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat încontinuu, dar individul i-a interzis total fostei soţii orice formă de acces la minor. Aşa, de-a naibii! Martorii lui au spus lecţia dinainte învăţată: nu tatăl e cauza, ci copilul, dom’le, care nici nu vrea să audă de mamă.

Ora 10:46. Instanţa dispune audierea minorului.
O doamnă judecător, în jur de 40 de ani, cere jandarmului să-i fie adus copilul în sală. Când îl vede pe puşti, magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de uşă, se apropie de micuţ şi-i spune, făcând un gest larg cu mâna: „Vezi, R., am pantofi albaştri! Tu ai pantofiori albaştri? Uite, am şi pelerină! Dă-mi mânuţa şi hai cu mine, să-ţi arăt cât de maaare e castelul ăsta!”.
Copilul, cu ochii mari, negri, şi extrem de trişti, se uită când la doamna, când la taică-su, de care stătea lipit, până ce acesta îi dă ok-ul să meargă cu doamna.

Ora 11:20. Se deschide uşa de acces a instanţei, magistratul intră în sală, de mână cu copilul, îi spune să coboare atent de pe podium, să nu se lovească, şi-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Băieţelul trece pe lângă mama sa, care hohotea de plâns în prima bancă, îşi trece uşor mânuţa peste piciorul ei drept, ca din întâmplare, după care fuge către tata şi-i caută acestuia privirea, să nu cumva să-l fi supărat că s-a dezlipit de lângă el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sală.

Ora 11:25. Instanţa ne citeşte, pe scurt, ce a declarat copilul în cursul audierii şi ne dă să lecturăm, mie şi avocatului părţii adverse, cele câteva cuvinte scrise pe o foaie de către băieţel: „Mama… tata zice să scăpăm de tine. R.”.
Se închide cercetarea judecătorească, ni se dă cuvântul final, pe fondul cauzei. Eu mă lupt pentru ca mama să obţină dreptul de a-şi vedea copilul, de a-l lua la ea în weekenduri şi în vacanţe. Ceilalţi se luptă ca mama să nu-şi poată vedea fiul decât în prezenţa tatălui său, şi doar în locuinţa acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!
Ora 11:40. Magistratul închide dosarul, cade pe gânduri preţ de câteva secunde şi spune: „Instanţa suspendă şedinţa 15 minute!”.

Şi doamna judecător cu pantofi albaştri coboară de pe podium, traversează sala, iese pe uşa destinată oamenilor obişnuiţi, şi, ajunsă în hol, întinde mâna stângă către clienta mea, iar cea dreaptă către copil. Uite aşa, toţi trei, ca într-o poveste din cea mai frumoasă carte, intră în camera destinată Arhivei şi nu mai ies de acolo decât după un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt în castelul ăsta – îmi zic în gând.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, aşa că mi-am permis să plâng în hohote, fără să-mi pese că oamenii cu robă nu trebuie să lăcrimeze din cauza problemelor clienţilor. Şi, în niciun caz, nu plâng niciodată în faţa acestora. Dă-le-ncolo de reguli!
M-am prăvălit pe un scaun de la prima terasă, colţ cu Judecătoria, şi-am aşteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi ca o leoaică. Am bătut recordul la nicotină pe secundă, până a venit. Clienta mea a apărut radiind de fericire, pentru că avusese şansa să-şi ţină copilul în braţe, după un an şi jumătate.
Ce dialog au avut mama şi copilul, sub ochii doamnei judecător cu pantofi albaştri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, că tati nu mi-a cumpărat, şi ăştia sunt rupţi! Să vii la mine! Să mă iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.
Când a scăpat de sub influenţa total iraţională a tatălui, copilul s-a cuibărit în braţele mamei sale, ca şi cum nu ar fi fost despărţiţi nici măcar o secundă. Asta a vrut să verifice magistratul, pentru a fi sigur că va da o soluţie corectă, că-şi va pune semnătura pe o hotărâre corectă, că va putea dormi împăcat, că a decis corect şi nu s-a jucat de-a justiţia cu vieţile oamenilor. Doamne, ce fiinţe nemaiîntâlnite or fi în castelul ăsta?

– „Vreţi o bomboană, doamnă avocat?”
– „Ăăăă….”
– „Doamna judecător i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar înainte să plec, copilul mi-a dat şi mie câteva.”
– „Şi a văzut doamna judecător gestul ăsta?”
– „Daaa, păi, cum să nu? Staţi să vă arăt, că ne-a făcut şi poză, mie şi lui R.”
– „Cine? Doamna judecător?”
– „Daaa. Păi, am scos telefonul şi i-am zis lui R. să zâmbească, să-i fac o poză. Şi, imediat, doamna ne-a spus să trecem unul lângă altul, să ne facă una la amândoi. Uitaţi poza! Doamne, am poză cu R., nu-mi vine să cred!”
– „Sunt praf! Nici mie nu-mi vine să cred!”
– „Daaa. Şi, ştiţi, eu mi-am cerut scuze faţă de doamna, că stătea după noi. Aveam atâtea de vorbit cu R., după un un an jumate. Da` doamna a zis că pentru ea nu e nicio grabă. Nu vreţi o bombonică de la R., doamna avocat?”.
N-am trăit aşa ceva în 10 ani de avocatură. Am văzut magistraţi pentru care audierea minorului însemna următorul dialog, purtat fix în faţa uşii sălii de judecată, aşa, din voleu, cum ar veni: – „Câţi ani ai, cu cine vrei să stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.
Doamna cu pantofi albaştri a alocat trei ore cauzei noastre. Conştientă că lucrează cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.
Domnilor magistraţi, permiteţi-mi o sugestie: cumpăraţi-vă pantofi albaştri, poate în asta stă magia! Nu există nici castel, şi nici pelerină, fără un strop de magie, nu-i aşa?

****

Mădălina Scutelnicu e avocat. O găsiţi aici.