Eroismul discret al copiilor

Anul 2020 a fost o provocare pentru toată lumea. Pentru sute de mii de angajați rămași șomeri sau ajunși în șomaj tehnic, pentru zeci de mii de freelanceri rămași complet fără proiecte, pentru mici companii silite să închidă temporar sau permanent porțile și, desigur, pentru toate persoanele în vârstă, conștiente că sunt principalul grup vulnerabil.

Și mai e un grup lovit direct de obligația de a-și limita drastic accesul în afara locuinței. Copiii. Copiii, care și-au văzut ciuntite, în aceste două luni, două coordonate de bază ale vieții: joaca și educația. Iar pentru copiii mai mari, se adaugă și toate petrecerile la care nu au putut participa, toate zilele de naștere, toate chefurile, banchetele, și multe alte evenimente.

În aceste două luni, copiii de toate vârstele au fost scoși din rutina care le dădea confort și obligați să înceapă o viață nouă, neobișnuită pentru ei. O viață în care și aceia din familii lipsite de mijloace, sau mai stricte, care nu le permiteau acces online, s-au trezit că școala, interacțiunile sociale, prieteniile, lumea din afara casei – totul, absolut totul s-a mutat online.

Internetul, blamat de tradiționaliști drept corupătorul românismului verde și al moralei, a salvat în acest caz suflete, vieți și, nu în ultimul rând, anul școlar.

Am stat de vorbă cu o mamă – Crisa Predescu, și cu un cadru didactic – învățătoarea Ottilia Popovici, să îmi povestească cum se descurcă copiii în aceste condiții, și cât de solicitant e pentru părinți și dascăli să ofere susținere unor omuleți care s-au pomenit brusc că regulile bine stabilite după care au trăit până acum se întorc cu susul în jos, și trebuie să se adapteze.

Deși discuția mea a fost doar cu ele două, lansez o invitație deschisă spre oricine își dorește să participe la conversație. Dați-mi detalii în secțiunea de comentarii, și voi fi mai mult decât incitată să le aflu.

“Eu predau din prima săptămână online”, povesteşte Ottilia, “pentru că ştiam că problema va fi emoţională, nu cognitivă. Toţi îmi ziceau: eşti nebună, e risipă de energie, lasă să vedem ce va fi, ce ne zice. Dar ştiindu-mi elevii, nu mi-am permis luxul ca altcineva să îmi zică cândva că ar trebui sustinui moral aceşti copii. Am încercat să mimez normalitatea, că lăsaţi că trece repede. Lasă că uite, e fain. E atât de fain, încât mi-am schimbat dioptriile”.

Clasa Ottiliei e formată din 33 de elevi, şi doi dintre băieţei, “inginerii” clasei, au ajutat pe ceilalţi că descarce Zoom şi să îl folosească. Dar dacă aveţi impresia că toţi părinţii s-au bucurat să aibă un cadru didactic atât de devotat, vă înşelaţi: “M-a durut că nu dădeam de trei elevi. Noroc că a ieşit madam şi a anunţat că nu se îngheaţă anul, şi brusc, mămicilor li s-a reparat telefonul”.

Alţi părinţi veneau de la piaţă în timpul orei online şi chemau copilul: “Hai să mă ajuţi”, deşi acesta explica insistent: “Nu pot, am ore, nu înţelegi”.

Crisa, mamă a unei tinere domnişoare care termină clasa a opta, are o poveste în oglindă: “Profesoara de română a spus din start că ea are doi copii mici și o boală(?), neputând desfășura lecțiile online. Dar acum, culmea!, poate!”

Sigur, şi durerea în zona rectală poate fi considerată o boală. Şi totuşi, dacă profesorii ar mai avea o justificare, şi anume faptul că erau în ceaţă legat de salariul pe care îl vor lua în lunile de carantină, un părinte care să ignore eforturile unui dascăl dispus să aloce timp şi energie educării copiilor este de neiertat.

Ambele interlocutoare îmi povestesc, impresionate, despre dexteritatea copiilor în ceea ce priveşte tehnologia şi adaptabilitatea lor ieşită din comun. “Majoritatea elevilor (din ciclul primar!!) s-au conectat fără ajutorul părinţilor. Am elevi care stau cu bunicii. Le-am dictat paşii de n ori până au reuşit. Sunt atât de mândră de ei!”, spune Ottilia.

Chit că erau acasă, copiii s-au obişnuit cu disciplina remote. “De la 10 la 12 ore, după 12, campionat de bancuri, război cu avioanele, spânzurătoare şi fazan cu elevii ai căror părinţi lucrează până la 17.” De ce îşi sacrifică cu ei atâta timp? “Pentru că aceşti copii nu sunt obişnuiţi să stea singuri, cum stăteam noi”, şi prin “noi” se referă la generaţia “cu cheia de gât” a anilor 80 şi 90.

Momentul în care şi-a dat seama că eforturile ei de dascăl dau roade a fost următorul.

“Într-o zi, nu am cum să ajung acasă la 10. Un prieten avea nevoie de sânge şi ne-am dus sa donăm. Din cauza pandemiei, a durat foarte mult. Sun o elevă să-şi anunţe colegii că voi întârzia o oră şi fie fac ei o conferinţă şi mai povestesc, fie mă aşteaptă.
Ajung acasă transpirată toată, intru, zâmbesc tâmp cu 500 de ml de sânge minus şi-i întreb: “Aţi întâmpinat dificultăţi la teme?”
“Doamnă, taci puţin. Am verificat temele. Vali nu a înţeles ceva, dar s-a prins până la urmă. Şi nu mai ştiu care nu a făcut exerciţiul 7, dar i-am explicat noi. Suntem acum la a doua problemă din culegere, pagina cutare.”
Am amuţit, Am oprit camera, să nu mă vadă, şi am plâns de bucurie şi de tristeţe. Tristeţe, că nu mai au nevoie de mine. Şi bucurie că i-am crescut bine, şi s-au mobilizat făcând exact ceea ce aş fi făcut eu dacă eram online.”

Dacă aceasta nu este definiţia eroismului în 2020, dragii mei cititori, nu ştiu ce e.

Dar a fost un efort să se alungă aici. De la soluţii tehnice de împrumut – laptopuri vechi care nu funcţionau şi nevoia de a găsi rapid altele – la limite tehnice – de exemplu, table din Zoom nu era potrivită pentru geometrie – la cheful de joacă al copiilor – “când un elev ia cu remote control mouse-ul şi desenează pe tablă în timp ce tu scrii, noroc că au strigat ceilalţi la el şi s-a potolit” şi mai ales – la calitatea actului didactic online.

“O doamnă psiholog din Ungaria, care ar trebui clonată, a explicat: Nu transferaţi orele plictisitoare din clasă în mediul online. Trebuie să fii pe fază. Să te pliezi pe moment. De exemplu, avem de predat unităţile monetare. “Doamnă, facem banii?” “Nu. Scoateţi o foaie de hârtie. Aveţi de făcut lista de cumpărături a familiei pe o săptămână”.

Dincolo de materie şi de aplicarea practică a acesteia, Ottilia crede că e de datoria ei, ca dascăl, să îi înveţe calităţi umane de bază, ca empatia. “Avem un băieţel care a luat mult în greutate. Am stabilit să facem oră de sport de dimineaţa, în afara orelor ţinute online de doamna profesoară. Facem mişcare cu toţii, ca să facă el, care are probleme, pe principiul haideţi să îl ajutăm, să îi fim alături”.

Pornind de la un joc creat de Crisa pentru fetiţa ei de vârstă preşcolară, Ilinca, “două prietene se întâlnesc pe terasă”, un mod prin care mama îşi ajuta fetiţa să treacă de angoasa izolării, Ottilia i-a invitat pe copii să se vadă cu ea şi de 1 mai, în ziua liberă. “Intră cine vrea, cu o condiţie: ne prefacem că suntem pe o terasă. Şi-au făcut limonade, cacao, ceai, cacao, ciocolată fierbinte. Îşi trimiteau pe grupul clasei poze cu ceea ce şi-au pregătit. Apoi, am vizionat un film pe tema discriminării”. Apoi, fiind mai puţini, am vorbit despre momente când am discriminat, sau când am fost discriminaţi noi. Avem şi o negresă în clasă. A plâns şi a spus că a fost o zi specială”.

Şi educatoarea Ilincăi, fetiţa mai mică a Crisei, a fost zi de zi cu ei pe Zoom, “plus fişe de completat trimise pe Whatsapp, plus poveşti de seară înregistrate pe YouTube de ea însăşi”.

Dar cu profesorii fetei mai mari, situaţia a fost radical diferită.

“De-abia spre sfârșitul lui martie, profa de mate, singura dintre cei 13 profesori, a intrat cu ei pe Zoom. Restul au trimis exerciții pe nu știu ce platformă, fără feed back cerut copiilor. De pe 1 mai, s-au sesizat și ceilalţi. De când a devenit obligatoriu. Noi am hotărât, ca părinți, să scriem raport directoarei despre asta.”

Aşa e cu profesoratul în România. Unii oameni înţeleg că, dincolo de nişte fapte, au menirea să formeze oameni, alţii nu. Dar, şi cu profesori indiferenţi, interesaţi doar de modul în care vor fi plătiţi, o parte din copii au dovedit că pot şi că merită mai mult. “Maria a învățat singură cu meditatoarea de română, cu mine, face niște compuneri mișto acum. Am felicitat-o, am plâns împreună.” Şi, exact ca elevii Ottiliei, colegii Mariei au lucrat împreună pe Whatsapp pentru şcoală, conşienţi că urmează examene.

Ca mamă, Crisa, se împarte între adolescenta Maria, o introvertită pasionată de scris, pe care o susţine să-şi devolte talentul şi căreia îi citeşte operele cu admiraţie de mamă, şi mititica Ilinca, un copil exploziv şi plin de energie, cu care creează scenete de teatru toată ziua.

Dar dincolo de adaptarea tehnologică incredibilă şi abilitatea de a răspunde nevoilor momentului într-un mod care dă ruşinică multor adulţi, copiii te şi închid uneori cu întrebări existenţiale.

“Maria m-a întrebat: daca ne îmbolnăvim, cum mergem la spital? Separați? Aici mi s-a încleștat maxilarul. Am zis că nu ajungem acolo”.

E cumplit de greu să fii copil în 2020. Dar, exact în aceste momente, copii ca ai Ottiliei şi ai Crisei ne dau lecţii de maturitate.

***

***

Dacă îţi place acest blog, ai avut vreodată intenţia să-l susţii dar ai tot amânat, acum ar fi un moment foarte bun.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.