Fără bariere

Anul trecut, Abel Ferrara făcea valuri la Cannes cu un film imperfect, dar infinit de expresiv, care demonta rece şi tăios mecanismele puterii: Welcome to New York. Un film tezist, demonstrativ – mamă, ce urăsc eu tezismul demonstrativ – cu câteva scene absolut geniale şi multe scene sinistru de proaste. Anul ăsta, aceeaşi imperfecţiune alternantă între geniu şi imbecil îmbrăţişează un alt subiect, ultimele zile ale scriitorului – scenarist – regizor de film Pier Paolo Pasolini, unul dintre cei mai spectaculoşi intelectuali italieni ai secolului trecut.

Se vede că nu e un biopic abordat cu detaşare, ci un tribut focos de epigon. Muzica, încadraturile, dialogurile, citatele din opera lui Pasolini – toate au fost alese cu o sfinţenie de pupător de moaşte. Şi aici avem prima problemă. Că exact ca multioscarizatul Lincoln al lui Spielberg, filmul nu se adresează oricui. Nu te poţi duce cu temele nefăcute. Dacă nu identifici referinţele, ai ratat jumătate din farmec.

Iar pentru mine, asta e o problemă. OK, spre deosebire de Lincoln, unde m-am dus foarte neştiutoare de istorie americană, şi nu înţelegeam cine erau ăia şi ce voiau, aici m-am dus în temă şi a fost OK. Pentru mine. Pentru feţele complet năuce din jur, nu. Şi nu e OK ca o operă artistică să necesite explicaţii suplimentare şi bibliografie, din punctul meu de vedere. (Prevăd  trollul hater: “asta pentru că eşti tu incultă, fă!” Pur şi simplu, am un credo: că opera artistică trebuie să se explice singură, prin propriile mijloace, scenariul trebuie scris în aşa fel, încât să-ţi definească eroii, iar notiţele de subsol ar trebui să apară numai în lucrări ştiinţifice. Arta cu explicaţie e ca bancul cu explicaţie: toată vraja se duce pe conductă.

 

Acestea fiind spuse, aş vrea să precizez că îmi place Ferrara. Îmi place stilistica lui Wellcome to New York şi aceea a experimentului Pasolini. Îmi plac scenariile lui  necizelate, care încep în coadă de peşte şi se termină – bun, Pasolini are un final bine adus din condei, dar care pare o întâmplare. Îmi plac la Ferrara lucruri care mă enervează extrem de tare la alţi artişti.

De ce? Pentru că scenariile alea aparent penale, însăilate cum dă Dumnezeu, cu francezi / italieni care irup subit în engleză, apoi în limba lor maternă, fără urmă de logică, creează ceea ce multe scenarii scrise după toate regulile tehnicii nu reuşesc. Emoţie autentică şi tensiune vie.

Abel Ferrara e pentru film ce e Bob Dylan pentru muzică. O cizmă absolută, dar cu talent.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Pasolini a avut şi alte “ultime zile”, “Cele 200 (de zile ale Sodomei)”, de la care film i s-ar fi tras şi moartea (asasinat). Cam “graphic” filmul acela, are unele scene de o violenţă stridentă, gratuită.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger