Despre castrarea animalelor

Trebuie neapărat să fac o însemnare cu acest titlu, pentru că specificul poporului român: neştiinţa combinată cu tupeu şi idei fixe riscă să dea în clocot în comentariile la postarea anterioară, şi să se lungească într-un şir de văicăreli care mă irită, şi nici nu spun nimic nou. Faptul că sunt dictatoare, răutăcioasă, nesuferită, şi alte asemenea lucruri mi s-au tot repetat de către spammerii acestui blog, deci nu mă impresionează să le aud încă o dată. Situaţia este următoarea, nenicule: scrii tâmpenii pe felia mea de Internet? – te expui răutăţii, cruzimii, totalitarismului şi plăcerii mele de a umili proştii. Dacă ştiai asta de la bun început, de ce nu ţi-ai ţinut inepţiile acasă?

Bun. Subiectul nu era însă comentatorul care abera, ci castrarea animalelor. Un lucru foarte important. Pentru că site-urile de “donaţii de animăluţe” sunt pline de “am găsit 3 / 4 / 5 căţei / motănei, cine îi ia?” sau “suntem 7 puiuţi, familia nu ne poate ţine, nu ne vrei?” Şi chiar dacă se anunţă pretendentul X., nimic nu-ţi garantează că ăla o să hrănească animalul cum trebuie, că o să-i facă vaccinurile, şi n-o să-l arunce într-o bună zi în stradă, să moară de foame.

Îmi aduc aminte de mişto-ul crâncen făcut de toţi neinformaţii în momentul în care Traian Băsescu, pe atunci primar, a adoptat o măsură extraordinar de inteligentă şi justă: a pus să fie adunaţi şi castraţi câinii fără stăpân. Reacţii mai vehemente şi mai penibile – faţă de o măsură cât se poate de corectă, care nu afecta cu nimic sănătatea castraţilor, ba dimpotrivă, şi oferea un control al natalităţii lor – rar am văzut. Şi de ce? Pentru că bărbaţii, obişnuiţi să gândească cu alt cap decât cel prevăzut cu creier, intră într-o panică soră cu isteria, atunci când aud de castrare. De parcă ar vrea cineva să îi castreze pe ei. (Deşi, între noi fie vorba, cei care lasă genul ăsta de panică să le domine raţiunea ar merita castraţi pe bune. Să nu se înmulţească.)

Pentru că, dragi susţinători ai ideii “castrare = maltratare”, am o noutate pentru voi: dacă animăluţele de sex masculin sunt castrate după ce depăşesc o anume vârstă şi greutate, în două zile îşi revin. La fetiţe e mai complicat, pentru că ele trebuie operate. Dar după ce se vindecă rana, şi băieţeii şi fetiţele redevin veseli/e, jucăuşi/e, şi nu apar probleme de sănătate de nici un fel, care să justifice isteria voastră de masculi loviţi în sfintele clopote.

Animalele necastrate, pe de altă parte, dacă nu au o viaţă sexuală corespunzătoare, pot face cancer. Sau alte boli. Chiar azi, o amică şi-a operat bichonelul necastrat – de milă – dar nescos la “aer”. Starea animăluţului e încă incertă. Dacă îl castra la timp, acum l-ar fi avut sănătos.

Bun. Acum o să îmi veniţi cu teoria “de ce nu îl laşi în parc, unde sunt atâtea căţele / pisicuţe?” După cum toţi ştim, aceste căţele / pisicuţe sunt cea mai râvnită ţintă a luptelor între masculi. Şi poate motanul meu pufos, aristocrat, care doarme sub plapumă seara, sau un bichon buclat şi alb să facă faţă unor jigodii învăţate cu viaţa de stradă? Sau vor fi rupţi în dinţi de cum apar? Las onor’ publicul să dea răspunsul evident.

Bun. Şi dacă îl las să însămânţeze o pisicuţă vagaboandă, ce se întâmplă cu încă şase pui fără stăpân, pradă pericolelor străzii? Dacă pisica-femelă ne vine acasă gestantă, trebuie să ne batem capul să găsim stăpâni pentru tot atâţia pui? Şi dacă puii pe care îi naşte nu sunt atât de frumoşi, încât să cucerească atenţia eventualilor doritori? De câte ori aud: “Vreau pisică, dar să fie frumoasă!” Nu era mai simplu să controlăm lucrurile castrând animăluţul din timp?

Şi dacă şi voi v-aţi ţinut animalele în apartament, ca mine, şi le-aţi învăţat să doarmă pe perne, să se joace cu şoricei de jucărie şi, după ce obosesc, să toarcă leneş în fotolii pufoase… cum să îi lăsaţi pradă străzilor, traficului infernal, haitelor de câini înfometaţi, focarelor de infecţie, cretinilor care prind şi chinuie animale – dacă mai ştiţi filmul ăla de acum vreo trei ani, când trei dobitoci din Bacău au prins o pisică şi au lovit-o, au izbit-o cu picioarele şi au dat cu ea de pământ până a murit? Apoi au pus filmul pe youtube, mândri de “jmekeria” lor? Câţi nu sunt ca ei? Acum vreo doi ani, yours truly a intervenit printre patru ţigănei care chinuiau o mâţă şi se distrau de ţipetele ei. Le-am luat pisica – ea a rupt-o la fugă – şi întâi le-am făcut o criză de isterie, apoi le-am dat de un suc şi le-am explicat prieteneşte că sufletele animalelor pe care le ucid vin sub formă de strigoi să îi urmărească în coşmaruri, şi să le sugă sângele. În fine, am fost puţin cabotină la faza aia. 😈

Ideea e: cum să îmi las motanul neantrenat cu aceste pericole să hoinărească liber în lumea asta nebună în care trăim? În fond, când îl văd că se freacă, la trei ani după castrare, de rufele care miros a Lenor – deduc că sensibilitatea lui sexuală e localizată în penis, nicidecum în testicule. Şi încă o simte. Dar o simte fără să-şi pună viaţa în primejdie, fără să facă vreo formă de cancer, şi fără să dea naştere unor pui sortiţi unui destin nesigur. Şi cu asta cred că am epuizat subiectul.

PS: Pisica neagră a unei prietene a fătat recent cinci pui. Organizăm casting: căutăm potenţial proprietar de pisoi.