Buda turcească

Vasile era un om modest. Avea un singur vis în această viaţă: să se cace în linişte.

Poate din cauza asta ura cu flăcări imaginare litoralul românesc. Cu toate localurile unde buda turcească era îndeobşte la o flegmă distanţă de prima masă, unde o familie cu doi copii tocmai mânca ciorbiță de puiuț.

Dacă e să fim foarte sinceri, Vasile nu ajunsese la nivelul de proficienţă în meşteşugul căcării la buda turcească. De fapt, nu ajunsese nici măcar la nivelul intermediar. OK, hai să fim brutali: lurkerea pe undeva pe culmile lipsei absolute de skill.

Pentru Vasile, ghemuiala era un chin. Îi încorda toată musculatura piciorului. Şi implicit şi sfincterele. Şi iată-l pe Vasile al meu apăsând şi gemând – “sigur îndrăgostiţii ăştia cred acum că îmi fac o labă furibundă” în timp ce propria lui bortă refuza să-l servească conform fişei postului.

Se ţinea de toţi pereţii de rând – laterale, faţă-spate, faţă – lateral – şi nimic. Era ca la dentist. Oricât de tare te-ar durea măseaua, când ajungi în anticameră, trece ca prin farmec.

Azi aşa, mâine aşa, până când într-o seară, Vasile băgă un iaurt care-i stârni o rafală interioară zgomotoasă. Bătrâneţea te predispune la amnezie. Uitase că mâncase pepene cu zece minute în urmă.

“Nu se poate. Mă cac sau mor”, lozincări Vasile şi năvăli vitejeşte în budă, ca steagul românesc pe crâncena redută.

Se ghemui. Dar afară cânta Michael Jackson. “Ce sunt eu, un monstru, să mă cac pe Michael Jackson?”

Îşi trase pantalonii la loc şi ieşi. Îl chinuia o durere înnebunitoare de abdomen.

“Hai, fută-vă soarele, toată lumea la culcare, să am şi eu intimitatea căcării”, oftă el în gând.

***

Ora 4 noaptea. Beznă. Linişte. Vasile se strecură hoţeşte în buda turcească, îşi dădu nădragii jos şi zise:

-Acum ori niciodată.

Exact în momentul ăla auzi paşi. O voce de bărbat:

-Nu e frumoasă seara asta de august?

O voce de femeie:

-Răcoroasă, şi totuşi atât de caldă.

O voce de bărbat.

-Exact aşa. Viaţa asta e de fapt încântătoare!

-Încântătoare e mă-ta, căraţi-vă în pula mea!” îşi mormăi Vasile în gând. Şi scăpă o băşină lungă şi triumfală.

Ăia, nimic.

-Poate mergem la o plimbare cu maşina mâine.

-Da, ştiu eu un restaurant care face saramură genială.

-Yuuum.

Şi Vasile înţelese. Ăştia nu pleacă nicăieri. Şi nici nu are cum să treacă prin faţa lor, să-şi asume paternitatea băşinii de mai devreme. Era încăpcănat în buda turcească. Posibil pentru vecie. Posibil doar pentru 14 ani, ca un Conte de Monte Cristo al zilelor noastre.