Femei cu p*la mare: Doru Roman

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi plac femeile deştepte şi libere-n mentalităţi. De aceea, lunea pe blogul meu e a lor. A femeilor care fac lucruri, inovează, rup bariere şi joacă rolul principal în propriile lor vieţi. Pe scurt, femei cu pensula mare. Azi, Simona Catrina-Roman, cea din amintirile soţului ei, Doru.

Nu aveai cum să fii tânără femeie proaspăt ieşită din facultate în anii 2000 şi să nu o citeşti asiduu pe Simona Catrina-Roman. Nespus de inteligentă, sclipitoare, acidă, ironică, erectă-n verb, Simona era ca o gură de aer proaspăt în peisajul majoritar tâmp şi diabetizant al secţiunii de reviste glossy. Pentru mine, a fost dovada vie că nu e obligatoriu să te pisiceşti în scris şi să faci pe proasta (“femeile trebuie să scrie sensibil şi afectat, că de-aia au ales să se nască cu vagin” era clişeul momentului) şi m-a ajutat să merg cu curaj pe linia propriei mele personalităţi.

Plănuiam un interviu cu Simona Catrina – Roman cam din cretacicul târziu. Dar mereu aveam treburi, ba ea, ba eu. Cu două săptămâni înainte să ne părăsească, am vorbit cu ea la telefon. Era încă iarna aceea geroasă, de nu scoteai nici un câine din casă, darămite un om care tocmai înfruntase iadul. Şi am stabilit împreună că, gata, când apare primul ghiocel, facem acest fabulos interviu.
Dar când a apărut primul ghiocel, Simona nu mai era cu noi.

Doru Roman i-a fost alături, pas cu pas, în aceşti ultimi ani, cu toată iubirea şi devotamentul unui soţ adevărat. Drept care, vă propun s-o descoperim împreună pe Simona cea din sufletul şi amintirile lui Doru.

TROLLYWOOD: Doru, poate îi va surprinde pe cititori că te-am inclus la Femei cu p* mare, dar realitatea e că eşti mai femeie decât multe dintre noi şi ai şi p*la mai mare: tocmai vii de la preparat 2.000 de sarmale. Povesteşte un pic contextul.
Doru Roman: Ba chiar peste 2000, vreo 2500. A fost o acțiune a Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului București la care am participat. Pe scurt, împreună cu colegii de la Complexul Integrat de Servicii Sociale pentru Adulți “Sf. Ioan” – cel mai mare centru de acest fel al Capitalei, am pregătit o masă tradițională de Crăciun pentru cei câteva sute de “chiriași” ai centrului, dar și pentru oamenii străzii care, în acest moment, nu sunt incluși în nici un spațiu de cazare.. Ah, am uitat: împreună cu colegii ȘI CU câțiva voluntari.

Respect.
Noi ne ştim din momente mai fericite: de pe vremea când ieşeam la bere cu soţia ta, Simona Catrina. Şi facem acest interviu s-o evocăm pe ea. A fost dragoste la prima vedere pentru tine?
Nu. A fost dragoste dinainte de prima vedere. Înainte de a ne vedea efectiv, în noiembrie 2011, mă îndrăgostisem deja de Simona. Începusem să-i citesc textele -cam cu o lună-două înainte de a ne întâlni- până atunci, Simona Catrina era, pentru mine, un jurnalist haios, un pamfletar genial, o scriitoare al cărei creier chiar face cinste speciei umane.
Nici măcar o clipă nu m-am gândit că între noi ar putea fi o relație fie și de scurtă durată, eram “prea mic” pentru așa o personalitate.

Aşadar, înainte să cunoşti persoana, ai cunoscut scriitorul. Ţi-ai creat un orizont de aşteptări legate de ea?
Inițial, nu. Nici nu îndrăzneam să mă gândesc la așa ceva! În definitiv, cine eram eu? Doar un alt fan oarecare de pe net, iar Simona nu ducea lipsă de fani. Eram un anonim și atât – cel puțin așa mă vedeam eu. Orizontul de așteptări legate de ea am început să mi-l creez abia când m-a chemat la acțiunea de presă de la Constanța, dar să știi că nici atunci nu-mi puneam mari speranțe. Era, dacă vrei, doar o visare. Ceva de genul “ce-ar fi dacă?…”

Unde şi cum ai cunoscut-o pe Simona?
Pe Facebook. Ca să vezi ce ți-e soarta! Eram cu cineva pe vremea aia – în toamna lui 2011. Să zicem “într-o relație”. Eu trecusem printr-o despărțire de prima soție (pe atunci, doar în fapt, nu și în drept, plecasem deja de mai bine de un an de lângă prima mea familie). Ei, “relația” de care am zis era la distanță și nu se întrevedea absolut nimic mai mult în viitorul oarecum apropiat, chiar dacă ne văzuserăm de vreo trei ori, ba chiar petrecuserăm un Crăciun împreună, cel din anul dinainte…
Ei, prin acea fată am dat de Simona. Da, repet, pe Facebook. Totul a început cu friend request. Apoi, a continuat cu prezența mea pe blogul Simonei, pe urmă, cu discuții în privat. Vorbeam vrute și nevrute nopți întregi.

Practic, i-ai fost comentator şi fan, înainte să-i devii iubit. Cu ce te-ai distins?
Hahaha, o să râzi! Remarca inițială a Simonei (și a lui Alice, prietena și colega ei) vizavi de mine a fost cam asta: ia te uită, cineva nou pe blog, care mai știe să și scrie corect!
Vezi, d-aia e bine uneori să se mai țină cont și de glumițele alea ale fetelor, gen “dacă nu știi gramatică, nu te da la mine!”

OK, dar sigur a fost ceva în plus. Ce?
Probabil discuțiile pe care, încet- încet, am început să le avem în privat. Ok, nu probabil, ci sigur. Nu mai țin minte exact ziua în care îi dădusem add request Simonei pe Facebook, știu sigur că era imediat după ziua ei de naștere, 22 octombrie. Să fi fost 24 sau 25 octombrie 2011. Destul de repede -cam după o săptămână, să zic- am început discuțiile în privat. Nu erau “asalturi”, declarații de amor sau mai știu eu ce. Nu! Vorbeam despre muzică, despre preferințele din domeniu, despre literatură…
O admiram foarte mult încă dinainte de a o vedea.

De obicei, asalturile din prima cu amor sunt sortite eşecului din start. Te fac să pari neverosimil, în cel mai bun caz, şi labagiu disperat, în cel mai rău. Deci, bravo ţie.
Nici măcar nu sunt genul care practică așa ceva. Mi se pare unul dintre cele mai penibile lucruri pe care le poate face cineva. În plus, repet, nici nu aș fi îndrăznit -încă- să mă gândesc măcar la “ce-ar fi dacă?…”

Tu cu ce te ocupai pe atunci şi ce îţi doreai de la viaţă?
Treceam printr-o perioadă foarte grea. Plecasem, cum am mai spus, de mai bine de un an de la Sibiu, de lângă prima familie, mă mutasem la ai mei, la Suceava – temporar, ziceam eu, dar temporarul ăla se cam prelungea. În plus, în Suceava nu mi-am găsit niciodată nici locul, nici un job pe măsura experienței și pregătirii mele profesionale. Pur și simplu mergeam la o companie care deține un lanț de librării și mă iroseam crunt într-un job de operator date. Începeam să mă gândesc la emigrare, dar niciodată nu am putut să rup pisica în două, să-mi fac bagajul și să plec în lumea largă. Eu am fost genul de om căruia îi place să fie totul planificat, previzibil, nu sunt omul care să plece la întâmplare. Sigur, nu riști, nu câștigi. Mi-a fost teamă să risc și așa ajunsesem să mă plafonez în Suceava copilăriei mele.

Aşadar, în momentul când o comentai pe blog, tu o făceai din Suceava?
Da, din Suceava. Noaptea vorbeam cu Simona, dimineața plecam cu frate-meu la job – el era managerul IT al companiei. Simona a aflat târziu că eu, de fapt, dimineață la 6-6.30 trebuie să fiu în picioare, apt de plecat la muncă. Ea avea un program foarte lax, de altfel, de când se întorsese din Canada – din februarie 2010 – a rămas setată pe acel fus orar. Până aproape în ultima ei zi pe lumea asta. Nu i se părea nimic anormal că stau nopți întregi la povești cu ea.

Atunci, la Constanţa, v-aţi cunoscut fizic prima oară?
Pe la sfârșitul lui octombrie ne-am “cunoscut virtual”, în sensul că a aflat și ea de existența mea. Am început discuțiile, povești, povești, povești… După aproape o lună, mai precis pe 21 noiembrie (știu sigur că era luni, prima zi a săptămânii), pur și simplu a luat inițiativa. Ea! În vinerea următoare, pe 25 noiembrie, ea și Alice urmau să aibă o întâlnire cu cititoarele din Constanța ale revistei Tango. Făceau relativ des astfel de întâlniri prin țară. M-a întrebat dacă nu vreau să vin și eu, iar eu i-am răspuns imediat “Ba da!”
La Constanța. De la Suceava! În condițiile în care trebuia să-mi iau și o zi liberă de la job (bine, asta nu a fost o mare problemă), în condițiile în care nici nu prea aveam bani… După ce i-am zis că vreau să vin, mi-am dat seama ce am promis și începusem să mă tem că mă voi face de râs. Tăntălău, ce să mai zic?! Am încercat să-mi iau o marjă de siguranță (ce mă făceam dacă nu puteam pleca de la job sau dacă, pur și simplu, nu aveam cu ce să plec?) Până la urmă, tot eu am zis: gata, vin, fie ce-o fi! Mă voi descurca eu cumva.
Și am plecat joi noapte spre Constanța.

Şi cum a fost acolo?
Am ajuns în Constanța pe undeva înainte de amiază. Vineri. Simona încă nu ajunsese de la București. Întâlnirea era la hotelul Ibis, pe faleză. Doar că abia seara trebuia să aibă loc acțiunea.
Aveam – și încă mai am  – rude în Constanța, dar nu am vrut să le deranjez, așa că am stat tot restul acelei zile pe o bancă, pe faleză, în fața hotelului și am așteptat. Eu și o valijoară din aia pe care o iei în cabina pasagerilor, în avion. Mică.
Am sunat-o după amiază, Simona era în spume. Trebuia să vină cu o mașină a redacției Adevărul (pe atunci, revista Tango era în holdingul Adevărul), dar interveniseră niște probleme cu șoferul, cu naiba mai știe ce și s-a tot întârziat plecarea.
În fine, au ajuns foarte târziu în Constanța, da’ ce să vezi? S-au oprit întâi la hotelul unde avea loc acțiunea, dar pe urmă a trebuit să plece la Iaki, unde aveau cazarea, că Simona trebuia să se mai și schimbe. Atunci am văzut-o prima dată, a trecut cu mașina pe lângă mine în timp ce vorbeam la telefon și-mi spunea fiecare pas pe care îl face.

Şi într-un târziu, v-aţi întâlnit? 
S-a întors pe ultimele secunde la Ibis, nici nu am apucat să dăm mâna, că lumea se adunase deja în sală, a început acțiunea de presă… Ea era în față, cu Alice, soțul lui Alice făcea poze pentru foto-reportaj, eu mă așezasem, ca fraierul clasei, pe un scaun din primul rând și, la un moment dat, dau roată cu ochii prin sală. Erau câteva zeci de femei și trei bărbați. Atât: trei bărbați mari și lați. Eu, Paul (soțul lui Alice) și tatăl unei foste colege și prietene din facultate ale fetelor. Cam ăla a fost primul nivel de panică. Gen “Romane, ce naiba faci tu aici?!” Punctul culminant a fost când mi s-a dat microfonul și a trebuit să spun ceva. Țin minte și acum, tema întâlnirii era “Cât ne costă dragostea?” No! Apucă-te, Romane, și bălmăjește ceva, că ți s-a dat microfonu’!
Nu mă întreba ce am zis, habar nu mai am.
În fine, m-am descurcat destul de onorabil, în sensul că nu am auzit pe nimeni să spună “iete-l și pe bolovanu’ ăsta, nu-i în stare să lege două cuvinte!” Repet: nu am auzit. Că or fi zis vreunii, pardon, vreunele, e partea a doua.

Şi după eveniment? 
După eveniment… hmmm! Alt moment penibil. Noi nu stabiliserăm nimic anterior. Sau, cel puțin eu nu stabilisem nimic. Nu știam ce trebuie să fac mai departe și nici Simo nu îndrăznea să spună ceva. Doi prostuți, parcă am fi avut 16 ani! Mi-am luat, totuși, o marjă de siguranță și am zis așa, ca într-o doară, că mă duc la mătușă-mea din Constanța să dorm. Nu puteam să mă autoinvit la fată la hotel, nu? Abia atunci a zis Simo: hai cu noi la Iaki, mai stăm puțin de vorbă cu Alice și Paul, pe urmă mai vedem noi ce facem!
Și asta a fost. Am stat vreo oră- două cu Alice și Paul la ei în apartament, apoi ne-am dus în camera Simonei. Am ieșit pe balcon – era beznă-beznă, deh, ca-n noiembrie, pe plajă, la mare! – da’ noi fumam și îi spuneam prostii despre luminile vapoarelor care așteptau în rada portului să intre la danele de încărcare-descărcare. Știu că la un moment dat, am intrat în cameră, mi-am luat geaca, am revenit în balcon și i-am pus-o pe umeri. Mi-a spus atunci că nimeni nu a mai fost atât de atent cu ea. M-a durut…

Erai impresionat de ea? 
Era foarte frumoasă, foarte delicată, foarte deșteaptă… iar eu eram un liliputan pe lângă imensa ei personalitate.
Nu-mi venea să cred că își pierde timpul cu mine.

Şi ai dormit la ea în seara aceea?
Da, evident! Am rămas împreună. A doua zi, sâmbătă, era ziua în care trebuia să plecăm fiecare pe drumul lui. Știam deja că e aleasa, nu știam dacă și eu sunt alesul. A fost o zi foarte grea.
După micul dejun am ieșit pe plajă, să ne plimbăm. Era foarte frumos, nici nu ziceai că e sfârșit de noiembrie. Soare, cald, ca de primăvară. Atunci i-am făcut primele poze. Trei. Una dintre ele -renumita poză în care ea stă cu spatele spre obiectiv și fața spre mare- de parcă ar pleca să îmbrățișeze un gând. Poza pe care și-a pus-o pe Facebook, la cover, cu aproape două săptămâni înainte să plece de tot dintre noi.
Ne-am plimbat câteva ore – ea a iubit foarte mult marea, spre deosebire de mine, care și acum o urăsc.


După prânz, a zis să ne întoarcem la București împreună, cu trenul, deși ea avea mașina redacției la dispoziție. În seara aia de sâmbătă avea o întâlnire cu buzoienii din București. Am stat câteva ore la povești în Gara de Nord. Ne-am povestit viețile cu adevărat, i-am zis tot ce am avut, bune și rele, mi-a zis tot ce a avut.
Apoi, s-a urcat în taxi și a plecat, iar eu am rămas să aștept trenul spre Suceava. Din ziua aia am rămas, practic, nedespărțiți, chiar dacă în următoarele luni doar vorbeam zilnic la telefon, ore în șir.

Şi care a fost următorul pas?
Sărbătorile. Crăciunul și Revelionul din 2011 spre 2012 le-am făcut împreună.
Am ajuns în București pe 24 decembrie, pe la ora 7 dimineața, Simona mă aștepta în gară, după o noapte întreagă petrecută în redacție, că au predat revista la tipar. Parcă o aud și acum cum se scuza că nu a avut timp să gătească nimic, prin urmare a luat ceva mic dejun de la McDonald’s. Nu am reușit s-o conving că eu nu mănânc nici dimineața, nici la prânz, că nu pot să mănânc decât atunci când mi-e foame și, de regulă, asta se întâmplă doar o dată în 24 de ore, seara.
Am venit acasă la ea, am băut o cafea și… am adormit. :)))

Cum ai adormit??
Iete-așa! Cu ochii închiși. :)))) Am dormit amândoi câteva ore -că și ea era ruptă după noaptea albă- apoi am plecat împreună în piață, să facem cumpărături. Deh, era Ajunul Crăciunului. Chiar râdeam ca doi copii tembeli, că numai noi vom mai fi prin piață

Şi n-a fost aşa?
Nu, încă mai erau și alți întârziați pe acolo. Am luat ce voiam să luăm, știi tu, pentru sarmale, friptură… d-astea, ca de Crăciun. Am luat și un brad, am zis că nu se poate să nu aibă brad. Ea nu mai făcuse brad de ani de zile, chiar a fost foarte emoționată. “Nu mi-a făcut nimeni, niciodată, de când sunt adult, brad. De câte ori am avut, mi-l făceam eu.”
Doare. Să știi că doare rău, Lorena!… Lasă-mă câteva minute.

Dar nu ţi-e drag să-ţi aminteşti?
Poate peste câțiva ani. Acum, îmi reamintesc doar cât de nefericită a fost toată viața ei.

Tu i-ai adus fericire în ultimii ani. Gândeşte-te la asta. Tu ai fost omul care i-a dovedit că nu toţi bărbaţii sunt muişti ordinari şi nu toţi vor doar să profite de ea pe toate părţile. A murit împăcată.
În anul ăla am făcut Sărbătorile împreună. De la cap la coadă. Am gătit împreună, am fost în vizite. Momentul plecării era deja foarte greu, dar a trebuit să vină și ăla. M-am mai întors o dată în București, la ea, în februarie, de ziua mea. Mi-am făcut ziua împreună cu ea, am mai cerut și o prelungire a învoirii de la firmă, că nu-mi venea să mai plec de lângă Simona. Am obținut-o. Am stat și de Ziua Îndrăgostiților amândoi, deși, până atunci, ziua asta mi se părea ceva oribil. Am plecat din nou la Suceava după 14 februarie. Și a fost ultima dată când am plecat de lângă Simona. M-am întors definitiv pe 1 aprilie 2012. Chiar pusese Simo un status pe Facebook, cu vreo două zile înainte: “Iubitul meu se mută definitiv cu mine pe 1 aprilie. Credeți că vrea să-mi transmită ceva?”

În afară de ea, mai aveai relaţii, pile, sprijin în Bucureşti în acel moment?
Pe nimeni. Doar pe ea o aveam și-mi era destul. Pe ea și încrederea în ea.
Din punct de vedere profesional, am avut, iar, o perioadă destul de grea. Până la urmă, tot pe cont propriu și complet în afara domeniului de activitate al Simonei a trebuit să mă descurc. Dar a fost bine, până la urmă am reușit.

Practic, a trebuit s-o iei de la zero în Bucureşti. Cum a mers şi ce ai făcut?
Da, chiar am luat-o de la zero. În primele două- trei luni a fost în regulă. Mă adaptam la viața în singurul oraș din lume în care, până cu ceva vreme înainte, spuneam că nu m-aș muta niciodată. Da’ știi cum e: când viața vrea să râdă de tine…
Ei, problema a fost că, de la o vreme mă simțeam aiurea. Nu eram obișnuit să fiu un parazit, nu mai suportam să nu fac nimic. A încercat Simona pe filierele ei să-mi găsească ceva de făcut, dar nu a fost să fie, așa că am luat totul pe cont propriu. Nu mai știu cum, am dat de un fost coleg -un jurist strălucit- care era și el în București și pe care îl cunoșteam de mulți ani, că-l angajasem ca șef de departament juridic la firma din Sibiu la care eu eram Manager de Resurse umane la vremea respectivă. Deci m-a contactat omul ăsta și am făcut împreună o societate de consultanță managerială. Aveam și clienți -90% societăți cu capital chinez, și nu mă refer aici la comercianții din Dragonul Roșu, chiar dacă biroul nostru de peste 300 mp era acolo. Aveam societăți chinezești din domeniul imobiliar, din domeniul industriei extractive, miniere.
Așa am început să-mi revin cât de cât. Consultanță în resurse umane, consultanță juridică -inclusiv negocieri de contracte de milioane de euro.

Cum a reacţionat ea când, din partenerul pe care îl susţinea, te-ai transformat brusc în bread winner?
Inițial, s-a bucurat că am reușit să găsesc ceva ca să nu mai stau doar housekeeper (că asta am făcut în primele luni). O durea și pe ea că nu putea să facă mai mult, să mă ajute să-mi găsesc un loc și în societate, nu doar în casa ei. Ulterior, a fost chiar wow! Ulterior, adică în momentele în care ea rămânea fără job, că au fost și multe momente din astea.

În 2012, revistele glossy încă mergeau ok şi dădeau salarii ok. În cazul viostru, în ce ritm s-a destrămat treaba asta?
Prin toamna lui 2012, revista Tango era încă în holdingul Adevărul, dar salariile erau restante și cu trei luni. Într-o zi eram cu Simona în redacție, în Pipera. La corporație. Și a izbucnit dintr-o dată: “Nu mai suport! Vreau să-mi dau demisia!!!”
Îi zic “Ok, dă-ți demisia.” Și se apucă fata mea să scrie: “Subsemnata… prin prezenta…”
Nu! îi zic. Nu așa, că e prea finuț.
Și mă apuc eu să i-o scriu: “Subsemnata… prin prezenta… demisia din următoarele motive:…”
Și la motive am scris articolul din Codul muncii care prevedea neîndeplinirea obligațiilor angajatorului. Repet: Simona (și nu doar ea) nu mai primise salariul de trei luni. I-am listat-o, a semnat-o, a plecat cu demisia la HR. S-a întors în redacție și nu au mai trecut cinci minute că au chemat-o înapoi. Cu rugăminți să schimbe, să nu mai treacă acel articol, cu promisiuni că îi virează banii în cont în două zile. Am riscat atunci, i-am schimbat demisia, dar în mai puțin de 48 de ore a primit banii în cont. Tot, până la ultimul leuț. Sigur că mai păstrasem un as în mânecă în caz de ceva, dar nici ăia nu erau proști, și-au dat seama că Simona nu era singură.

Şi care a fost traseul ulterior?
Ulterior, a revenit la Adevărul, după ce s-a schimbat acționarul principal. A mai stat o perioadă acolo, apoi a trecut la Ringier, publica editoriale în Libertatea. Nu mai știu până când, știu doar că, la un moment dat, spre ultimul sfert al anului 2015, a rămas fără job. Mai publica doar în revista Tango – Marea Dragoste.
Pe urmă, au apărut bolile. De fapt, ea era bolnavă oricum, dar până la începutul lui 2016 noi știam de o singură boală.

Şi anume?
Primele au fost problemele cu ficatul. Ciroza pe care o făcuse încă din 2015. Apoi, au venit diabetul, în februarie 2016 și cancerul, în mai 2016.

Despre bolile ei am tot citit pe Facebook. Hai să ne întoarcem un pic înapoi, la momentele frumoase. Cum era o zi obişnuită alături de Simona?
O zi obișnuită alături de Simona? Asta e una dintre cele mai grele întrebări la care am fost pus să răspund, pentru că nu existau “zile obișnuite” sau nu le percepeam eu ca atare. Nu, serios! În afară de faptul că zilnic râdeam împreună de te miri ce, sau că, de la un moment dat, aproape zilnic ne duceam și petreceam timpul pe holurile Fundeniului, nimic nu era obișnuit. Adică nimic nu intra în rutină, în obișnuința aia, așa cum o percep alți oameni.
De fapt, nici măcar în zilele de Fundeni nu era nimic obișnuit, exceptând perfuziile care o chinuiau și o învinețeau peste tot. La tot pasul găseam ceva nou de comentat, de observat, de notat. Chiar și poveștile oamenilor cu care se nimerea în salon erau ceva nou, ceva pe care Simona ar fi vrut să le adune într-o carte. Povești de viață în durere și boală, dar ea ar fi știut cum să le îmbrace în așa fel încât să fie niște lecții pentru oricine.
Știi? Când te lupți cu o boală implacabilă, altfel vezi tot ce e în jurul tău. Altfel auzi, altfel îl asculți pe cel de lângă tine, altfel vezi frunzele copacilor sau zborul păsărilor. Iar cel care este lângă tine, tu fiind cel bolnav, empatizează și rezonează 100% cu emoțiile și trăirile tale.
Sau, măcar așa a fost la noi.

Când începe o relaţie, de obicei oamenii sunt mai politicoşi, apoi se descoperă în timp. Îşi dau arama pe faţă, cum se spune. În cazul vostru, ce-aţi descoperit în timp?
La noi nu a fost cazul. Noi ne-am “dat arama pe față” încă din prima seară de discuție serioasă față în față. Seara aia când am stat în Gara de Nord. I-am spus absolut tot, ba chiar mai mult decât ar fi putut afla, dar am considerat eu că e necesar să știe. Nu am avut secrete față de ea, pentru că mi-am zis de la început: ăsta sunt, cu tot trecutul meu. De acum încolo, tu decizi dacă mă accepți.
Și m-a acceptat cu tot.
Nu știu ce a descoperit ea în timp, dar pot să-ți spun ce am descoperit eu: o comoară de om! Mult mai mult decât intuisem, decât lăsa ea să se vadă.

Care a fost cea mai plăcută surpriză a personalităţii ei?
Habar n-am ce să-ți răspund. În contrapartidă, însă, o să-ți spun care a fost cea mai enervantă – pentru mine – surpriză a personalității ei: modestia. Modestie nejustificată. Modestie exagerată.

Dă-mi exemple de situaţii.
Citeai un text al ei. Te întâlneai cu ea. Îi spuneai: “Băi, ce mișto a fost articolul X pe care l-ai scris! Excepțional!” Și chiar era excepțional. Simona roșea toată, pleca ochii și spunea abia abia șoptit: “Mulțumesc! Ești foarte drăguță!” Sau “Eee, ești tu drăguță, nu a fost chiar atât de bun!”
Deși textul era absolut ge-ni-al!
Alte situații cu care eu unul nu am reușit să mă împac niciodată: comentariile de pe Adevărul, când publica acolo. Simona aduna cele mai multe vizualizări, de multe ori îl depășea chiar și pe Pleșu. Ca de obicei, se găseau și heitări care comentau aiurea doar ca să o rănească. De fiecare dată, ea își cerea scuze că ori nu s-a făcut înțeleasă pe deplin, ori a exagerat (deși nu era vorba de exagerări niciodată, era vorba doar de analfabetismul funcțional al idioților care comentau pe acolo).

Scria acasă sau pe la redacţii? Avea o oră preferată de scris sau tabieturi?
Din 2014, de când ne-am întors de la sora și cumnatul meu, din Thailanda, nu mai avea redacție. Adică nu mai mergea nicăieri, scria de acasă. Nu avea ore preferate de scris, era mai mult genul care amână pe ultima clipă. Dar când știa că mai are o oră să trimită articolul, intra în priză. Se așeza în fața laptopului și spunea tot timpul: “Despre ce naiba să scriu eu azi?!” Cam cinci minute dura chestia asta, apoi o vedeam cum scria pe pagina de Word chiar așa: “TITLU”.
Iar dedesubt: “de Simona Catrina”.
Pe urmă, începea să mitralieze textul. Nu se mai oprea decât foarte rar, să mă întrebe ce înseamnă vreun anumit termen. Nu că nu ar fi știut, dar voia să fie sigură că și eu îi dau același înțeles. Dacă nu picam de acord, căuta în DEX.
După ce termina, revenea la primul rând, se mai gândea câteva secunde, apoi schimba cuvântul “TITLU” cu titlul propriu zis.
Niciodată nu se întorcea asupra textului scris. De fiecare dată, eu îi făceam prima corectură înainte de a-l trimite, pentru că, altfel, “nu l-aș mai termina niciodată dacă-l recitesc, pentru că aș tot modifica în text.”

Cu ce îi plăcea să te răsfeţe?
Îi plăcea să mă răsfețe cu orice considera ea că e bun de mâncare. Simona a fost foarte gurmandă, dar, după ce s-a operat de stomac, în 2010, nu a mai putut să mânânce mai mult de 100 de grame de alimente cumulate la o masă. Și atunci, și-a revărsat calitatea asta de gurmand asupra mea, deși nici eu nu puteam mânca o cantitate prea mare de hrană zilnic (regimul meu normal e de o masă, un singur fel de mâncare, în 24 de ore).

Dar ţie cu ce îţi plăcea s-o răsfeţi?
Îmbrățișări, pupături, “te iubesc!”-uri… Flori, mici cadouri fără neaparat vreo ocazie anume. Adică exact cu chestiuni cu care ea nu a fost obișnuită niciodată. De la un moment dat, chiar plângea când îi făceam un cadou sau îi aduceam flori. “Nu le merit la câte îți fac!”
Ea avea convingerea că din vina ei s-a îmbolnăvit și că, din cauza ei, sufăr și eu.

Cea mai frumoasă vacanţă?
Vara lui 2012, Eforie nu mai știu care, când a văzut primul răsărit de soare pe malul mării. PRIMUL! Deși, până atunci, fusese în zeci de ani la mare, cu iubiți anteriori. Niciunul, însă, niciunul nu a fost atât de cu bun simț să-și dea curu’ jos din pat în vreo dimineață, să iasă cu Simona pe plajă, să vadă răsăritul. Ajunsese fata la un moment dat să-și spună “Doar cu adevăratul ales voi vedea răsăritul la mare!” Și a avut ambiția să nu vadă nici un răsărit singură, deși erau ani când stătea toată vara la mare, trimisă de diverse publicații.
Ei, primul răsărit l-a văzut cu mine, lângă mine. A plâns de emoție. Și când a ieșit soarele din mare, țopăia ca un copil pe plajă: “Cum?! Cum să iasă atât de repede?!!”
De aia anul ăsta, pe 1 aprilie, când s-au împlinit fix 5 ani de când mă mutasem împreună cu Simona, am luat cățelul și am plecat din București la mare. Pe plaja hotelului Iaki, unde am stat cu Simona. Și am ajuns înainte de răsărit, am privit răsăritul, apoi ne-am întors în București.

Un joc de cuvinte numai al vostru?
Apelativele ei preferate – adresate mie – erau “păpușă” și “plușu'”. De aici am plecat când am început să-i spun ei “păplușu'”.
Pe de altă parte, făceam tot timpul miștouri de diminutive. Și Începeam. Ea: “păpușică!” Eu: “Păpușicuță!” Ea: “Păpușiculuțule” Eu: “Păpușicuplușulețule”. Și râdeam ca proștii de ce cuvinte ne tunau creierii.

Moşmondel (căţeluşul, n. r.) când a apărut în peisaj?
Moșmondel, aka Javroche și Țăcănel, pe numele lui din pașaport și carnet de sănătate Clyde, a apărut în toamna lui 2015, pe când avea vreo șase săptămâni. A fost cadoul meu pentru Simona. Inițial, a fost cam speriată de gândul că a apărut acel suflețel în casa noastră. I-am cerut un răgaz de o săptămână și, dacă în timpul ăsta nu se răzgândește, îi caut altă casă lui Moșmondel. După o săptămână, când am întrebat-o dacă să caut alt stăpân, Simona mi-a răspuns: “Ce? Cățelul MEU?! Cui să dai cățelul meu?!!”

Serile, vă plăcea să ieşiţi în oraş sau să staţi în casă?
Nu! Nu prea ne plăcea să ieșim. De altfel, glumeam de multe ori că ne-am găsit doi sociopați. Preferam să stăm doar noi doi decât să ieșim. Aproape orice ieșire era o scoatere forțată din bula noastră de confort în care ne simțeam extraordinar de bine.

Aveaţi vreo îndeletnicire comună preferată?
O, da! Ne plăcea să gătim împreună, ne uitam la aceleași seriale, urmăream concerte pe net – în special cele dirijate de Dudamel sau concertele lui Oldfield – şi încercam să învăț… araba. Da, limba arabă. Simona, la începutul carierei sale, înainte de a fi scriitor și jurnalist, a fost translator de arabă.

Şi ai făcut progrese?
Nu. Nu pot să afirm așa ceva. În afară de faptul că trebuie să fii foarte atent cum pui accentul pe silabă într-un cuvânt, nu pot să spun altceva despre limba arabă. Chiar dacă și acum am Coranul în arabă, lăsat mie de Simona.
Să-ți dau un exemplu: “jamilla” înseamnă frumoasă, dar și cămilă. Depinde cum pui accentul.  Dacă pui accentul pe ja, zici cămilă. Dacă îl pui pe mi, zici frumoasă.
Jamilla e și prenume. Chiar am o prietenă Jamilla, nu aș vrea să-i văd reacția dacă aș striga-o Jamilla, cu accent pe Ja. :))))))

Ce planuri aveaţi, înainte să apară bolile? Cum vă vedeaţi viitorul?
Viitorul? În viziunea Simonei, viitorul era reîntoarcerea în Canada, ea fiind cetățean canadian. Mie nu prea mi-a surâs ideea asta câțiva ani de zile. Abia anul trecut a reușit să mă convingă pe deplin că trebuie să plecăm în Canada. I-am promis că vom pleca după ce va termina tratamentul, adică la începutul acestei luni.
Dacă mai trăia, azi eram deja în Canada…

De ce nu voiai să pleci în Canada?
Nu voiam să plec nicăieri, nu era vorba de Canada. Probabil comoditatea, teama de care vorbeam anterior… Ce naiba să fi făcut eu în Canada? Cu specializările mele? Dacă eram vreun inginer, mai ziceam, dar așa?…
Chiar și în Europa ce dracu’ ar putea face un absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității din Iași?

Povesteai că întâi a apărut ciroza, apoi diabetul.
Da. Dar înaintea cirozei a fost o hepatită pe care a tratat-o superficial. De la aia a ajuns la ciroză. Diabetul a apărut mult mai târziu. Și pe ăla l-a ținut cât de cât sub control datorită Simonei Tivadar.

Şi când s-au înrăutăţit lucrurile?
Înrăutățit? În Săptămâna Mare din 2015. Adică în săptămâna premergătoare Paștilor din acel an. De atunci au început marile probleme. Am ajuns la urgențe cu Simona, la internare, am stat 15 zile și 15 nopți cu ea, lângă ea, nonstop. Era deja în comă hepatică. Timp de 2 săptămâni nu auzeam altceva de la medici decât “listă de transplant- transplant hepatic”. Pur și simplu ficatul ei nu mai funcționa, cu toate tratamentele de șoc pe care i le administrau în spital. Am stat cu ea tot timpul și am făcut exact ceea ce face un părinte pentru copilul lui de câteva luni. Nu aș vrea să insist pe această perioadă.

OK. Spune-mi ce nu ştim despre Simona Catrina. 
Ți-am spus că Simona a crescut cu Nichita Stănescu în casă? La propriu. Adică nu cu poeziile lui, ci cu el în persoană.
Tatăl Simonei a fost un profesor emerit de limba română. Mama Simonei a fost profesoară de franceză (ulterior, după 1990, a devenit ziarista Dara Mihaela Codescu).
Revin la tatăl Simonei, profesorul Nicolae Catrina de la Buzău. În facultate, a fost coleg de grupă și prieten cu Nichita Stănescu. Au fost prieteni atât de buni, încât ani de zile după absolvire, Nichita îl vizita pe tatăl Simonei la Buzău. Simona era mică pe atunci, dar își amintea totul despre Nichita , despre nopțile de povești dintre Nichita și tatăl ei, despre damigeana de vin care stătea între ei doi…
Vorbeau despre tot ce era literatură atunci. Și despre “valul proletar”, dar și despre clasicii francezi sau ruși.

Şi probabil înjurau partidul.
Asta nu pot să spun pentru că nu știu. Dar, fie vorba între noi, Ceaușeasca i-a cam terorizat pe medicii de la Fundeni ca să-l țină în viață pe Nichita.

Ce paradox. Deşi Nichita era intelectualul liber prin excelenţă. Adică exact ce ura regimul. Chintesenţa boemiei.
Da, dar era deja o personalitate cunoscută în afară, fie și doar în fostul bloc filosovietic. Să ne gândim doar la premiul Herder pe care îl luase… În plus, cred că Ceaușeasca îl și admira pe undeva. Nu știu de ce, clar că nu datorită poeziei.

Ce carte ar fi scris Simona, dacă ar fi supravieţuit?
Autobiografia. Știu sigur că o avea în minte, dar nu ca o autobiografie, ci ca un roman în care altcineva să fie personajul principal.
Vorbea foarte mult despre cartea asta, îmi spunea des ce anume vrea să scrie. Poate de aia mi-a lăsat mie sarcina asta când a plecat. Să scriu eu ceea ce ea nu a apucat să înceapă.

Şi te-ai apucat?
Da, m-am apucat deja de scris. Problema este că eu nu sunt scriitor, prin urmare, când voi considera că am terminat, voi fi destul de capabil să și discern dacă ceea ce am scris a fost doar terapeutic sau dacă, dimpotrivă, va merita să fie și publicat. Cu alte cuvinte, e o mare probabilitate ca ceea ce m-am apucat să scriu să rămână doar “literatură de sertar”.

Parcă ziceai că modestia excesivă e un lucru rău. 🙂
Da, este un lucru foarte rău când și-o aplică un geniu cum a fost Simona Catrina. Când e vorba de cineva ca mine, însă, modestia e bine să fie prezentă pe acolo, pe undeva.

Avea o rochie care-ţi plăcea în mod deosebit? Sau nişte accesorii?
Simona nu purta rochii. Cred că doar de două ori am văzut-o în rochie – de când am fost cu ea. Și o dată din alea două a fost pe 15 iunie 2014, la nunta noastră.
Am păstrat câteva accesorii de-ale ei, le mai am și acum și nu voi renunța niciodată la ele. O brățară din piele cu capse, un colier…

Cum ai cerut-o?
O să râzi. Iar.
Nu am cerut-o niciodată explicit de nevastă. Adică nu a fost niciodată ceva de genul “Vreau să fii soția mea!”/ “Vrei să fii soția mea?”
Sigur, mai în glumă, mai în serios, vorbeam despre căsnicie.
Până o dată când, vorbind cu soră-mea și cumnatu-meu pe skype, ăștia ne-au luat la refec: “Bă, da’ voi ce plm aveți de gând?! hai, că noi vrem să vă cununăm”.  Le-am răspuns eu timid: “Da, și noi am vrea, da’ n-avem bani acum…”.
Urmarea? Cumnatu-meu – ei stăteau în Bangkok atunci – ne-a trimis biletele de avion pe mail. București-Bangkok și retur.
A doua zi după ce am ajuns la ei, am plecat la Phuket, la Mariott. O săptămână. După aia, ne-am întors 2 săptămâni în Bangkok, timp în care ne-am făcut ținutele de miri. La o croitorie a unui indian, cum vezi doar în filmele britanice de epocă.
Îmi era și jenă când indianul îmi lua măsurile pentru costumul din cașmir, iar eu aveam un ceai în mână. Simona și-a desenat singură rochia de mireasă și indianul i-a făcut-o exact după desenul ei. Ne-am întors în mai în România, și în iunie ne-am căsătorit. Asta a fost…

Tu ai fost căsătorit şi înainte, dar lucrurile s-au destrămat. Cum e sentimentul că te însori cu aleasa?
Să știi că niciodată nu realizezi că cel/cea de lângă tine e alesul/ aleasa decât în momentele grele. În momentul căsătoriei, Simona era iubirea vieții mele. O minune de om, o femeie alături de care chiar mi-aș fi dorit să îmbătrânesc. Să îmbătrânesc eu, ținând cont de faptul că ea era cu 5 ani jumate mai mare decât mine.
Am realizat cu adevărat, cu adevărat!, că ea e aleasa abia în momentele în care a început să ne fie greu. Din ce în ce mai greu. Deși nici până atunci eu nu voiam altceva, nu vedeam altceva, nici măcar nu mă uitam după alte femei pe stradă. Fie vorba între noi: nici acum nu mă uit după femei pe stradă sau în orice alt mediu. Simona mea încă mi-e prezentă.

Ce metode ai găsit să lupţi cu singurătatea, după ce s-a stins? 
Nu am găsit. Încă mai caut. A nu se înțelege de aici că acum caut vreo companie. Nu! Dimpotrivă, resping orice apropiere. Deocamdată, mi-e bine cu Moșmondelu’ meu. Cățelul pe care Simona îl adora de-a dreptul. Datorită lui – și unor prieteni adevărați – nu mă simt singur.

Apropo de apropieri, am văzut că au existat dudui care au început să-ţi bată apropouri asidue, după ce ai demonstrat calităţi de provider. 
Da, au fost cazuri, dar pentru ele eu eram un trofeu. Eram “soțul Simonei Catrina”. Sigur, pe mine m-a scos din sărite cu totul alt aspect, nu mă interesa faza cu “soțul Simonei Catrina” și atât.
Ceea ce mă scotea -și încă m-ar scoate!- din sărite ar fi asta: cum crezi tu, oricine ai fi, că după geniul, minunea pe care am avut-o lângă mine, ai putea să ocupi acel loc? Atât aș vrea să întreb.
Să-ți mai spun că la Bellu, pe monument, va scrie Simona Catrina și Doru Roman? Pentru că aia e casa noastră. Cea finală.

Spor la scris şi-ţi doresc să iasă cartea perfectă.
Mulțumesc! Eu voi fi primul critic al cărții. Și voi fi mai afurisit decât cel mai afurisit critic.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

4 Responses

  1. Gina bradea says:

    Am plans si inca mai plang. Am citit de 3 ori. Eu le stiu povestea, amandoi sunt prietenii mei de suflet, atat de dragi. Acum mi-a ramas doar Doru si o sa am mereu grija de el si de Mosmondel.
    Pentru Simona.
    E cel mai potrivit interviu pentru ziua de Craciun. Simona a fost, este si va fi mereu un inger. Din toate punctele de vedere, nu doar ca jurnalist si scriitoare.

  2. Antal Laurentiu says:

    Frumos!
    Multumesc, Lorena!

  3. felicia says:

    minunati !

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: