Fericirea e un act de curaj

Ieri, a fost vizionarea de presă a unuia dintre filmele despre care am auzit lucruri frumoase venind valuri – valuri.
Întâi, la festivalul de la Cannes, unde era cotat la un moment dat drept marele câştigător – deşi în cele din urmă a luat “doar” FIPRESCI.
Apoi, a fost al doilea val, când ţara-i mumă, Germania, l-a nominalizat ca propunere pentru Oscar.
Al treilea val a fost pe Facebook-ul românesc unde, pe măsură ce premiera se apropia, o bună parte din hipsterime şi-a schimbat numele pe model Eusebiu Schengen Păstârnac şi Dorela Schengen Cioroiu, numai că de data asta şi-au zis Eusebiu Erdmann Păstârnac şi Dorela Erdmann Cioroiu. Şi dacă vreodată se va face un film cu titlul “Înghite”, îşi vor zice Eugen Înghite Păstârnac şi Dorela Înghite Cioroiu, ceea ce va fi plăcerea mea deosebită.
Dar să revenim la film. “Toni Erdmann” se numeşte, după cum presupun că aţi ghicit din spoilerele de mai sus, iar trailerul lui arată precum urmează.

E povestea unui tată hipiot bătrân, pus pe şotii, farse şi nebunii, şi a tinerei lui fete, corporatistă carieristă şi mereu ocupată. E un contrast izbitor între o bătrâneţe cu prospeţime copilărească, şi o tinereţe goală de orice urmă de prospeţime. E o căutare a unei comunicări pierdute, a unei afecţiuni care s-a pierdut undeva pe parcurs, în timp ce fata creştea din ce în ce mai mult în ambiţii şi aspiraţii.
Îndurerat de moartea bătrânului câine, tatăl pleacă într-o vizită neaşteptată la Bucureşti, unde fiica lui are o carieră de succes la o corporaţie a cărei misiune e să realizeze operaţii de outsourcing. Cei doi sunt creionaţi într-un contrast ascuţit şi subliniat: mişcările lui relaxate şi vag groteşti vs. mişcările ei bruşte şi tensionate, de om aflat mereu sub presiune, vestimentaţia lui lălâie şi casual vs. costumele ei strâmte, croite strâns pe siluetă, conversaţia lui mereu provocatoare vs. grija ei exagerată să spună mereu ceea ce trebuie. Cumva, şi Bucureştiul pe care şi-l croieşte în jur tatăl, un Bucureşti boem şi vesel, al micilor petreceri de familie, e diferit de Bucureştiul ei snob şi obtuz, plin de conversaţii seci şi goale.
Iniţial, reconectarea pare imposibilă, şi, dacă fericirea pare a fi starea naturală, continuă, a tatălui, simpla întrebare “Eşti fericită?” o face pe fiică să izbucnească într-o grăitoare criză de nervi urmată de o încercare de a-şi trimite tatăl înapoi în Germania.
Numai că el a luat altă decizie. Pentru că, după cum spune şi titlul meu, fericirea e un act de curaj. Nu spun mai mult. Filmul merită văzut.

Filmul e promovat drept comedie şi într-adevăr, veţi găsi multe situaţii care vă vor face să râdeţi cu spume. Totodată, pe măsură ce personajele se dezvăluie, povestea atinge profunzimi dureroase, cum numai o autentică poveste de familie poate atinge. O ţesătură rafinată de emoţii, de suişuri şi coborâşuri, care dublează comedia şi îi transmit sensuri noi.
În cele din urmă, nimic nu este pierdut dacă îţi regăseşti pofta de joacă. Nici măcar proteza care-l ajută pe bătrân în interminabilele sale dedublări.