Film: Knives Out 1 şi 2

Ieri seara, aveam chef de un film cu detectivi. Un film de modă veche, cu crimă, indicii, suspecţi, piste false, inteligenţă, genul ăla de murder mystery care te ţine cu respiraţia tăiată. Pentru că uneori nu ai chef de mari drame şi suferinţe, ci de un stimulent intelectual.

Şi, pentru că văzusem pe YouTube o recomandare entuziastă din partea unor pasionaţi de whodunituri, m-am uitat. Întâi la Knives Out, apoi la continuare: Glass Onion: A Knives Out Mystery.

Ambele filme sunt regizate de Rian Johnson, un pasionat al filmelor cu detectivi, şi îl au în rolul principal, cel al detectivului Benoit Blanc, pe Daniel Craig; dar acesta e singurul lor lucru în comun. Bine, acesta şi distribuţiile stelare, formate din actori incredibili, twisturile constante şi deştepte, umorul irezistibil de situaţie inserat fin printre ipostazele dramatice, frumuseţea imaginii şi a încadraturilor absolut impresionante şi, pentru Glass Onion, nişte efecte speciale impresionante.

Deci, câte două ore absolut delectabile şi irezistibile de savurat cu un vinuţ în mână, cu pisica tolănită alături torcând şi cu o stare de încântare în inimă.

Knives Out (2019) e unul dintre ultimele roluri ale acum defunctului şi genialului Cristopher Plummer, care îl joacă pe Harlan Thrombey, un autor de romane cu detectivi care şi-a construit un imperiu editorial şi a cumpărat o moşie şi un conac superb, Are o familie de năpârci şi de lepre, jucate cu inegalabilă măiestrie de actorii de succes ai anilor 80: Jamie Lee Curtis, Don Johnson, Tony Collette şi mulţi alţii, care sunt absolut carismatici şi fabuloşi. Nepoţii sunt nişte parodii leşinătoare de râs ale diverselor figuri remarcabile de pe net: Ransom e beizadeaua nesimţită şi răsfăţată, Meg e poeta feministă cu makeup intens gotic, iar Jacob e trollul nazist de tastatură, în realitate un pişpirică pârlit pe care-l suflă vântul. Eu, una, am râs de ei în hohote.

Harlan e practic sursa de bani nemunciţi a tuturor acestor jigodii şi, de ziua lui de naştere, decide să le taie finanţarea tuturor. Moştenitoare e Marta, asistenta lui latina, dintr-o ţară sud-americană care e perpetuu alta, în funcţie de ruda întrebată. Dar Harlan se sinucide dubios exact după ce îi anunţă pe toţi că s-a terminat cu banii, şi de aici începe investigaţia.

Totodată, prin originea Martei şi atitudinile întregii familii, filmul vorbeşte grăitor şi nuanţat despre tema emigraţiei şi poziţia vulnerabilă a acestor oameni în societate.

Thrillerul are un ritm trepidant şi complicaţii irezistibile, schimbările de situaţie te surprind în mod repetat, şi, deşi fata inocentă şi adorabilă, Marta, porneşte pe un trip al vinovăţiei bazat pe faptul că i-a inversat din greşeală medicamentele şi i-a injectat lui Harlan o doză mare de morfină, iar Harlan, generos, se sinucide s-o acopere, pas cu pas adevărul se vădeşte a fi cu totul altul decât ne-am aşteptat. Şi, mărturisindu-şi greşelile, Marta îşi dovedeşte de fapt nevinovăţia.

Craig nu e Batman, cum o spune chiar el. Nu are nimic supranatural, nu trece prin pereţi, nu agită o armă în aer: vine doar cu privirea scrutătoare care trece prin ecran, cu spiritul de observaţie al unui uliu, cu o inteligenţă analitică de Hercule Poirot şi cu un accent proaspăt achiziţionat de pe Amazon, de origine incertă, dar absolut memorabil. Şi cu o omenie simplă, caldă, care trece prin minciunile celor intervievaţi ca acceleratul prin Dârste. (glumă de Ardeal, nu ştiţi voi măreaţa localitate Dârste.)

În rest, comedia momentelor când diversele ramuri ale familiei încep să se pârască unele pe altele, apoi se ceartă ca la uşa cortului, compensează în mod magistral pentru tensiunea investigaţiei.

Succesul răvăşitor al lui Knives Out se datorează nu doar fabuloşeniei filmului, ci şi faptului că, la scurt timp după lansarea lui, au venit restricţiile covid şi toată lumea era acasă, bea cafea după cafea şi devora Netflix ca pe un drog. Pentru oameni blocaţi în case, nu e nevoie de drame adânci şi inscrutabile, ci de stimulente intelectuale tonice şi pline de vervă.

Sequelul, The Glass Onion, a fost filmat în pandemie şi lansat în 2022, şi are o intrigă independentă de primul film. E inspirat de crimele misterioase care se întâmplă într-o călătorie, ca în cazul unor filme precum Moarte pe Nil, Crima din Orient Express sau Hostel.

Actorii lui sunt vedete ale anilor 90, ca Edward Norton, Kate Hudson şi Leslie Odom, jr., iar intriga începe cu un element binecunoscut al thrillerelor: o invitaţie pe o insulă exotică, pentru un weekend palpitant. Invitaţia e primită de diverse persoane aparent fără legătură: Claire, o politiciană progresistă democrată; Lionel, un savant; Duke, un vlogger alt-right, o parodie absolut genială a lui Andrew Tate; Andi Brand, fosta parteneră de afaceri eliminată cu un proces oribil şi cu mărturii false din partea celorlalţi de gazda miliardar excentric Miles Bron (Norton are ticuri şi tipicării de Elon Musk) şi un newcomer: detectivul Benoit Blanc (Craig), invitat şi el pe neaşteptate la petrecere.

Exact ca în primul film, toată lumea, mai puţin detectivul şi partenera ţepuită, sunt nişte profitori ordinari care mulg în neştire banii lui Bron, numai că, spre deosebire de Harlan, pe Bron îl antipatizezi din prima. Lasă-l pe Edward Norton să creeze cei mai detestabili şi mai greţoşi antagonişti din istoria cinematografiei şi nu vei fi dezamăgit.

Bron e extrem de surprins de apariţia detectivului Blanc, pe care de fapt nu-l invitase, dar şi de sosirea fostei lui asociate Andi, pe care, după cum aflăm pe parcurs, gaşca a exploatat-o de idei şi a jecmănit-o. Şi evident, pe insulă încep să se petreacă lucruri ciudate, să moară oameni şi, în scurt timp, toată lumea e bănuitoare pe toată lumea.

În final, reiese că Bron era vinovatul nostru de la bun început, că se pregătea să-şi sacifice partenerii cu diverse proiecte imorale şi periculoase (Musk), şi că, în realitate îi păsa de binele lor cam cui îi pasă lui Musk de aprovizionarea cu hârtie igienică a birourilor Twitter.

Şi avem o secvenţă de o frumuseţe răvăşitoare, pe care evident că lumea a pus-o prompt pe YouTube.

Nu vreau să spoileresc filmul, pentru că merită încasat fresh. Personajele sunt mai caricaturale decât în primul film, ca dovadă că politica americană din toate taberele i-a ajuns la os lui Rian Johnson; de aceea, comedia e mai accentuată, iar subtilitatea emoţională a primului film se pierde. Dar fostul wrestler WWE Dave Bautista parodiindu-l savuros pe Tate care, după o lecţie de maskulinitate feroke în direct, încasează o palmă de la mă-sa pentru că e obraznic e pentru mine secvenţa de comedie a lui 2022.

Enjoy.

***

Dacă doreşti mai multe sfaturi bune, poţi să şi susţii blogul. Aici. Şi poţi să-mi dai un mail la poşta redacţiei: birou@lorenalupu.com.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.