Foşti iubiţi, actuali prieteni

Am văzut ieri tema asta discutată pe Facebook şi m-am gândit să dau şi eu o părere.

Se poate să rămâi bun prieten, respectiv bună prietenă cu cineva dorit intens şi iubit cu pasiune? întreba autoarea statusului, iar răspunsurile variau de la “niciodată, să nu-l mai văd în ochi” la “dacă iubeşti pe cineva, o să-i vrei întotdeauna binele”.

Eu aş zice că totul depinde de cât de echilibrată a fost povestea de dragoste.

Dacă a fost o iubire reciproc generoasă, în care oamenii au căutat cu profundă bună credinţă să-i ofere celuilalt ce puteau mai bun, în deplină reciprocitate, prietenia nu are de ce să nu existe. Dimpotrivă. Genul ăsta de dragoste se transformă de la sine, în mod direct, în prietenie. Chiar şi fără ca oamenii să se despartă. Pur şi simplu, pe măsură ce atracţia sexuală se consumă, şi rămân afecţiunea, susţinerea şi preocuparea faţă de binele real al celuilalt om, construieşti o prietenie care va dura mult după despărţire.

Dacă a fost genul ăla de iubire unilaterală, în care cineva a oferit până s-a epuizat, şi altcineva a luat la modul cel mai misecuvenist, fără să se preocupe de nevoile celeilalte părţi, nu putem vorbi de prietenie.

Dacă părăseşte cel care oferă, celălalt o să se simtă nedreptăţit ca în bancul cu cerşetorul: “De ce-mi dai 50 de bani? Ieri mi-ai dat un leu.” “Păi da, dar azi am pierdut nişte bani.” “Şi ce, dacă ai pierdut tu bani, de ce trebuie să sufăr eu?”

Dacă părăseşte cel care primeşte, scandalul o să fie în zona: ” După tot ce am făcut pentru tine…”

De aceea, recomand călduros să nu acceptaţi o formulă în care să nu vă simţiţi deplin mulţumiţi de ce primiţi în momentul ăla. Nu, oamenii nu se schimbă. Nu există: “Dacă îi vorbesc eu foarte convingător, o să înceapă să.” Fie o face deja, fie n-o va face niciodată. Şi asta e probată. Testată. Constatată pe propria piele.

În general, iubirile reciproc generoase se construiesc cumva de la sine, ca un joc de ping-pong, iar alea unilaterale sunt cele în care dai numai tu serve.

*

Un alt factor care ajută mult în menţinerea unei prietenii ulterioare constă în modul de a trata obligaţiile comune, dacă apar. Modul în care se împart bunuri şi, respectiv, datorii comune. Că dacă X părăseşte relaţia şi, eventual, şi datoriile apărute în timpul ei, cam greu să ai sentimente prieteneşti. Dacă Y pleacă şi face partaj şi la numărul de linguri, te scârbeşti definitiv. Iar dacă Z, cum am citit eu pe un forum, îşi mai şi cere cadourile înapoi, ţi-e clar că n-ai cu cine, definitiv şi irevocabil.

Situaţia e mai complexă dacă există copii, pentru că minimum unul dintre parteneri rămâne cu o uriaşă responsabilitate morală, socială şi financiară pe umeri, şi, dacă e mamă părăsită, mai e şi factorul: “Am renunţat la fizicul meu superb să-ţi las ţie urmaşi şi tu te cari şi-ţi trăieşti viaţa, porcule”.

Atunci, cea mai bună cale spre prietenie e asumarea corectă a responsabilităţilor de părinte şi după despărţire. Copiii necesită o grămadă de bani. Cu cât cresc, le cresc aşteptările. Nevoile. Cheltuielile. Aş introduce pedeapsa capitală pentru genul “tată care divorţează de copil”.

Şi ultimul factor pe care vreau să-l menţionez e motivul despărţirii. Sunt despărţiri care se întâmplă cumva natural. Simţi că relaţia s-a consumat şi că nu mai e nimic. Nu trebuie să-ţi explice nimeni sentimentul. Atunci, prietenia e firească şi e lucrul care rămâne viu pentru totdeauna.

Dar sunt şi despărţiri bruşte, dureroase, din motive absolut tâmpite. Despărţiri care-ţi lasă senzaţia că mai aveai foarte multă iubire de dat şi ai rămas cu ea pe stoc şi nu ştii ce să faci. Despărţiri pe nepregătite, fără respect pentru ritmul tău interior.

Iar acolo, prietenia nu are absolut nici o şansă. Nimeni nu te bruschează la modul ăsta dacă simte măcar o fărâmă de preocupare pentru tine ca fiinţă umană.