Haidem să festival (I)

Şi a fost 1 mai. Muncitoresc pentru unii. Băutoresc, pentru alţii. Friguros de-ţi clănţănea proteza în gură, pentru băieţii veseli care au ales să-şi petreacă minivacanţa de 3 zile la mare.
Spre norocul oricărei categorii dintre cele trei, la Vama Veche a fost Fish Eye Fest, un festival care a reunit, sub aceeaşi pălărie largă – sombrero, muchacho! – muzică în aer liber, teatru pe plajă, ateliere de diverse tipuri, seminarii culturale, filme cu tentă marină – chiar ieri, cuibărită într-un fotoliu mult prea confortabil pentru un om rupt de obosit, am aţipit pe la un unsprezece la „Operaţiunea Monstrul”, ceea ce e un afront impardonabil adus memoriei lui Toma Caragiu. Promit să înalţ un acatist, pentru iertarea păcatelor.

Nu pot să nu punctez: cât de mişto sunt acest gen de festivaluri independente, care propun tipuri mai puţin populare de entertainment, şi, prin urmare, oferă experienţe noi de spectator şi participant trecătorului, mult prea obişnuit cu eterna triadă mici – băutură – pop prost şi clişeic. E nevoie de ele ca de aer. Pentru că prin intermediul lor, omul redus la statutul de grohăitor retardat de cultura tabloidă (despre care am vorbit aici), încearcă chestii noi.

Pe scurt, vestea zilei e că am văzut oameni simpli distrându-se în cu totul alte moduri decât cele „obişnuite”. Iar ăsta e un lucru superb.

Am ajuns în Vama Veche pe la un 12, mi-am luat badge-ul. Pe scenă, trupa acustic – electronică We Singing Colors îşi făcea probă de sunet. Dumnezeule, ce voce poate să aibă fata aia, am simţit eu un impuls să mă bag în seamă, dar ştiam că televiziunile prezente la faţa locului vor tăbărî pe cântăcioşi. Drept care, m-am dus la atelierul de ceramică rece, ţinut de o doamnă absolut adorabilă, pozitivă, impulsionantă, pe nume Gabriela Ioniţă. Deşi o parte dintre candidaţii înscrişi pe site nu s-au prezentat, felul contagios şi extrem de simpatic: „Hai, n-aveţi chef să vă faceţi un suvenir personal din Vamă?” cu care a convins întregul Papa la Şoni să treacă la muncă merita un premiu. Dacă vreodată îmi fac partid, sigur o invit pe doamna Ioniţă să se ocupe de înscrieri de cadre. Cu ea aş câştiga alegerile.
S-a lucrat în lut – doamna ne-a arătat câte minuni se pot face cu ajutorul unui simplu cui – cui de metal, nu din ăla la care vă gândiţi voi. Şi a adus şi vopsea aurie, să ornăm frumos produsul final. Mai ales pentru copii, workshopul a fost entuziasmant. Era o plăcere să-i vezi modelând lutul cu degeţele mici şi fine, transformându-l în steluţe de mare, peştişori şi bărcuţe. Erau fascinaţi de faptul că aveau o steluţă de aur, făurită cu mâna lor. Inducerea în popor a ideii că e mai frumos să faci lucruri decât să stai la coadă pentru porţia de fasole gratis e cel mai bun lucru de la uscătorul de păr încoace.

***

Apoi, m-am dus la seminarul de istorie locală, susţinut de cercetătorul arheolog Tatiana Odobescu, managerul Centrului Cultural Mangalia. O femeie foarte frumoasă. Nu, nu exagerez. Uite-o.

Doamna Odobescu ne-a povestit frumos şi captivant despre Callatis, portul comercial cu o activitate înfloritoare, pe unde ieşeau amforele cu grâu şi intrau de zor cele cu vin şi ulei de măsline din Grecia. Despre ceea ce s-a descoperit prin eforturile arhitecţilor de altădată: zidurile vechii cetăţi, morminte, cum ar fi “mormântul cu papirus”, important pentru că papirusul era extrem de rar în Europa de Est, statui de marmură.Desigur, momentan, papirusul e în Mama Rusie, care l-a preluat pentru descifrare şi nu ni l-a înapoiat. Ne-a povestit despre cum întregul oraş Mangalia stă pe un potenţial sit arheologic inestimabil, şi cum nu se poate face nimic, din lipsă de fonduri.

Am aruncat un ochi la atelierul de cooking cu peşte la plită, dar pentru că oriunde se dă mâncare gratis, e înghesuială mare, m-am retras. Era clar că atelierul n-are nevoie de promovare, că mâncarea moca se promovează singură mai bine decât orice pe lume.

***

După cum am zis mai sus, nu voiam să scriu despre muzicieni deloc, dar, trecând eu pe lângă main stage, urechea mi s-a ciulit ca la iepuraşi.

Da, bine, e una dintre trupele care live sună mai bine decât în studio. Cert e că o săgeată a lui Cupidon m-a nimerit exact în centrul iubirii de frumos şi m-am băgat de îndată în seamă cu Cătălin Rulea, liderul trupei alternative Toulouse Lautrec, să-i iau câteva vorbe:

Remarc că excelezi performativ în aer liber. Îţi place să cânţi în soare?

Da, îmi place la aer. Aerul liber mă face să mă simt liber la rândul meu. Cred că tuturor le place mai mult aşa.

Discutabil. Unii spun că se simt mai liberi, alţii simt că se disipează-n spaţiu.

Nu, nu, eu văd doar ideea de libertate. Scena e mai mare. Pe o scenă mare, poţi să sari, poţi să dansezi. E adevărat, prefer să cânt noaptea, dar în contextul ăsta marin-sărat, e bine şi pe nisip. În fond, aşa se întâmplă la festival. Cânţi la 3 după amiaza, la 5, la cât spune programul. Cu cât eşti mai la început în carieră, cu atât cânţi mai de dimineaţă. Aşa funcţionează industria.

Dincolo de orele mai confortabile de cântat, ce câştigi de la un album la altul?

Acum, că am ajuns la al treilea album, simt într-adevăr că au evoluat lucrurile. Avem şi o gaşcă mai mărişoară de ascultători. Avem propriul nostru studio. Avem o firmă care se preocupă de creaţie. Da, au existat şi şocuri. Uite, faptul că a murit Radio Guerrilla.

Dar a apărut Tananana.

Da, a apărut abia acum. Şi oricum, Guerrilla era la 300.000 de fani pe Facebook, iar Tananana e la 5.000. Industria publicităţii e dificilă.

Am văzut că te ocupi şi de publicitate.

M-am lăsat de acum doi ani. Acum, mă ocup doar de publicitatea noastră.

Am văzut că, exact ca acest festival, eşti un amestec de artă, muzică, regie (tu regizezi şi clipurile voastre), mai ai o a doua trupă, Pixels. Cum reuşeşti să lupţi pe atâtea fronturi?

Mă distrez, atâta tot. Şi trupa asta a apărut într-un moment de plictiseală, de impas, când am zis: Ia, hai să cânt cu băieţii.

Care e prima ta amintire legată de Vama Veche?

Nu exista nimic aici. Era o plajă imensă şi pustie.

Cum adică nimic? Cât de nimic era nimicul?

Nu erau hoteluri, nu erau restaurante, nu erau magazine şi nu erau concerte. Era doar un bar mic de stuf şi acolo se vindea rom şi bere.

Care a fost cea mai palpitantă aventură din Vama Veche?

A, nu vreau să intru în detaliile astea. Era ceva cu Bloody Mary. Ştii cum e să verşi Bloody Mary?

Ăăă… Acru?

Haha, uite-te la filme de groază şi vei înţelege vizual situaţia.

Cum te simţi să participi la acest festival?

Mă bucur că apar astfel de festivaluri, pentru că urmăresc o deschidere a orizonturilor populaţiei. Ştiu că nu e uşor, nici cu mediatizarea, nici cu banii. Le doresc să crească în timp.

***

Apoi, m-am dus la scena de teatru, care era depaaaarte. Şi experienţa a fost mixtă.
Pe de o parte, salut ideea ca un festival în aer liber să facă teatru cu sonorizare, cu lavaliere, pentru public larg. E un mod nou şi extrem de ingenios pentru România de a vinde şi promova teatru. Mi-au făcut ochii steluţe pe loc.
În schimb, nu înţeleg opţiunea trupei de a veni la mare, la un public vesel şi şugubăţ de băutori de bere relaxaţi, cu o metafizicoşenie adânc filozofică, plină de patetism, de care jumătate din ascultători făceau mişto grobian. Nu, nu sugerez că ar fi trebuit să facă scenete de Stela şi Arşinel. Există şi comedie sclipitor de inteligentă, deşteaptă şi creativă. Nu poţi veni cu jale pe plajă, pentru că pici pe panta opusă, cea a umorului involuntar.
În plus, când vii cu teatru pe plajă, ţii firul epic concentrat şi la obiect. Ai deviat în moment liric lung şi dezlânat? LA REVEDERE, TABĂRĂ DRAGĂ.

***

Seară. Se lăsase în frig de dârdâia metafizica-n tine. Şi unicul tratament potrivit era combinaţia între vodcă şi trupa ROA. Care ştie să facă o atmosferă trepidantă. Singurii performeri care aveau un party la fel de intens în backstage, ca în faţa scenei.

photo

După două shoturi de vodcă, ruinată dar fericită. Cu un Cezar Stănciulescu (ROA) tolerant.

Şi la final, film. Sau ar fi trebuit să fie film. N-am văzut decât filmul propriilor vise. Oricum, nu e ca şi cum Toma Caragiu ar avea nevoie de mine să explic de ce e mare actor, deci e ok.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

5 Responses

  1. luissiana07 says:

    te-ai oprit la fix. Adica ce a urmat a fost calvar. Dj-Kalu a reusit sa scoata niste sunete imposibil de inteles, reprodus sau tolerat de urechea umana acompaniata pe zeci si zeci de replici din “Morometii”, “Asta seara dansam in familie” si alte filme din 80. Daca in ceea ce priveste muzica(a se citi sunete asemanatoare unei mufe de boxa care a iesit/intrat in statie) pot sa cred ca sunt o batrana decrepita, nu pot intelege replicile amintite. Pai muzica aia e teoretic pentru generatia de pana la maxim 25 de ani care nici nu a auzit de filmele in care Dem Radulesc avea 40, cu atat mai mult nu aveam cum sa se amuze pe niste replici al caror context nu-l cunostea si deci pareau retardate. Cum satana sa repeti de 10 ori “mimisor tu citesti?” pe muzica de bahaus si sa nu stii nici filmul.
    DJ Kalu a facut frigul si ploaia sa para balsam.

    • Lorena Lupu says:

      Păi nu m-am oprit că am ales să ascund părţile naşpa, m-am oprit pentru că am plecat în altă parte.

  2. Roxana says:

    data viitoare trebuie sa vorbim si noi neaparat 🙂 e cea mai mare bucurie de dupa concert oricum. sa auzi de la oameni cum a fost 🙂

  3. Lorena Lupu says:

    cu drag.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: