Iluzia libertății

Ieri seara, am fost la o premieră de film. „Libertate”, în regia lui Tudor Giurgiu. Premiera a avut loc la Sala Palatului, și cred că denumirea corectă e mai degrabă „vizionare cu prietenii”, pentru că cei prezenți erau oameni de media, artiști din toate ramurile și oameni din industria filmului.

Dacă regizorul Tudor Giurgiu are o latură forte, aceasta este documentarea aprofundată și prezentarea cu infinită atenție la nuanță și complexitate psihologică a unor povești bazate pe fapte reale. „De ce eu” e o capodoperă despre care am scris deja, în nu știu care revistă. Asta e, când ai multe la activ, le mai încurci, nu mai știi care a fost.

Când am citit sinopsisul primit pe mail odată cu invitația al filmului „Libertate”, mi-am dat seama că voi vedea un nou „De ce eu” și am zis „da” în secunda imediat următoare. Giurgiu e tătic pe adevăruri profunde, mi-am spus eu.

„Inspirat din fapte reale, LIBERTATE spune o poveste mai puțin cunoscută întâmplată la Sibiu în decembrie 1989. În haosul Revoluției, peste 500 de milițieni, securiști și civili au fost ținuți captivi într-o piscină dezafectată și acuzați că sunt teroriști.”

Da, acțiunea are loc în 1989, în Sibiu . Un 1989 reconstituit în cele mai minuscule detalii, de la îmbrăcăminte și frizuri și până la obiecte cum ar fi telefonul, radioul care arăta exact ca aparatul vechi al bunicilor mei, covoarele, și multe, multe, multe alte amănunte, care contribuie toate la sentimentul copleșitor de autenticitate.

A început revoluția. E clar că regimul, așa cum e el cunoscut, se surpă. Iar dezorientarea vizibilă a celor aflați la putere duce spre un haos din ce în ce mai accentuat Ordinele de la centru sunt dezlânate și de neaplicat, iar frica cea mai intensă care plutește în aer este aceea de „teroriști”.

Se iau decizii fără noimă pentru confruntarea cu teroriștii, armata și poliția (miliția pe atunci) sunt în derivă totală, se trag focuri de arme fără să se știe de către cine, oamenii mor fără să știe de ce. Până când un ofițeraș kkt pe el de frică (Aurică, jucat magistral de Iulian Postelnicu) decide că va trage de putere aruncând acuzația de terorism pe spinarea altora. Grupuri culese la nimereală pe stradă. Soldați. Milițieni. Oameni de zi cu zi. Chiar și un adolescent prins jucându-se cu o armă găsită pe jos.

Mai bine îi dai mulțimii dezlănțuite niște teroriști concreți, vinovați sau nu, decât să riști să ți se dezgroape trecutul și să fii tu personal acuzat de terorism.

Teroriștii noștri ad-hoc sunt toți adunați într-un bazin de înot dezafectat. Torturați, bătuți, subnutriți, lăsați să dârdâie în frigul lui decembrie. Mulți spun că sunt nevinovați. Mulți admit o zonă gri, care venea din funcția deținută anterior pe vremea lui Ceașcă. Mulți sunt neconvingători, orice ar spune. Dar niciunul nu admite că ar fi tras în popor, deși toți au auzit focuri.

Iar umorul negru apare când unii dintre zbirii de la început sunt ei înșiși arestați ca „teroriști” și aruncați în bazin.

Redând psihoza publică a vănătorii de teroriști – prin care mulțimea încerca să-și elibereze 50 de ani de traumă sub un regim obsesiv-opresiv, tratând acest prim fake news de amploare al României moderne, Tudor Giurgiu invită la o meditație amară și sarcastică la adresa ideii de libertate. În ce măsură suntem cu adevărat liberi, și în ce măsură bâjbâim în bazinul păzit cu strășnicie al prejudecăților altora?

La nivel de poveste, „Libertate” e o reconstituire ficțională a unor fapte reale. La nivel de miză, explorează niște profunzimi cutremurătoare.

Și da, „Libertate” e cel mai bun lucru pe care l-a făcut Tudor Giurgiu până acum. Mergeți să-l vedeți.

***

Îți plac articolele de opinie? Susține site-ul în singurul mod care contează cu adevărat.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.