House of the Dragon, 1 x 1

Da, ştiu ce o să spuneţi.

Cam cât de bipolar să fie cineva care dă acest status:

Apoi deschide HBO Go şi se uită la episod?

Salut, sunt Lorena Lupu şi acesta e review-ul meu pentru primul episod din House of the Dragon.

Trebuie să precizez de la bun început că frustrarea e reală. Eram PR guest permanent pe listele HBO pentru toate showurile lor, dar am scris cu atâta furie despre sezonul 8, încât au omis să mă cheme la premiera House of the Dragon, chestie pe care n-au făcut-o din 2010, când m-am remarcat eu prima oară ca editor freelancer prin revistele capitalei.

Şi nu îmi pare rău. Sorry, guys, sezonul opt a supt cu sete şi acesta e un fapt. Iar dacă vreţi să ignoraţi existenţa mea de acum încolo, hei, poate le ţineţi un workshop de ignorat şi lătrăilor altright care mă freacă la icre în fiecare zi, lol.

House of the Dragon, spre deosebire de Game of Thrones, nu beneficiază de serviciile lui David Benioff şi D. B. Weiss, dar îl are pe George R. R. Martin ca producător executiv, alături de un newcomer pe nume Ryan Condall. Dar e o diferenţă între Martin cel care scria din pură inspiraţie celebrele romane, dramatizate excelent de Benioff şi Weiss în primele 5, hai 6 sezoane, şi Martin cel angajat şi plătit să facă un job, şi rezultatul se vede comparând primul episod din Game of Thrones şi primul episod din House of the Dragon.

Primul episod din Game of Thrones te introduce direct într-o lume colorată, vie, agitată şi fojgăind de viaţă. Primul episod din House of the Dragon are personaje relativ puţine, construite pe o schemă uşor de detectat, şi un dialog mai expozitiv decât un episod obişnuit din Tânăr şi neliniştit. Ce înseamnă dialog expozitiv? Înseamnă conversaţie dintr-un film sau spectacol care nu slujeşte pentru comunicarea reală între personaje, ci pentru a-ţi explica ţie, spectatorului, cine e A, cine e B şi cum merg treburile în bordeiul lor. Filmele şi spectacolele cu adevărat bune îţi oferă situaţii din care se deduc sus-numitele; filmele şi spectacolele mai puţin bune se bazează pe personaje care îţi povestesc cum stă treaba.

De unde deducem că Benioff şi Weiss au fost ecranizatori mai buni, atâta timp cât au avut ce ecraniza, şi şi-au dat cu tesla-n ouţe după ce n-au mai avut. În schimb, echipa lui House of Dragon nu are aceeaşi artă de a transpune un roman în cărniţă de film.

Al doilea aspect care m-a zgâriat pe retină e, de această dată, unul subiectiv. În sensul că nu e neapărat un lucru rău, doar că nu mă omor eu după el. Mă cam seacă referinţele nostalgice la Game of Thrones, începând cu explicaţia aia de început: Ştiţi, copiii moşului, astea s-au întâmplat cu 172 de ani înainte de Dany, aţi înţeles?

Da, ok, e firesc să te bazezi pe succesul monstruos al celui mai popular serial creat de HBO, dar în moduri mai subtile. De exemplu, când regele tată îi spune fiicei că va urma lunga noapte şi îi dă pumnalul vestit care va ajunge în cele din urmă să-l nimicească pe Regele Nopţii, avem o referinţă inteligentă. Când ni se spune expozitiv: 172 de ani înainte de Daenerys, copii, mi se pare LAME. Dar asta pentru că eu sunt o fire profund antiromantică şi siropoşenia gratuită îmi dă bube. Am zis mai sus că e o problemă subiectivă, da?

Bun.

Aceste aspecte fiind punctate, povestea episodului m-a interesat. Istoric, nenumărate fiice de monarhi au fost date la o parte şi tratate ca mai puţin valoroase, pentru simplul fapt că erau femei, şi prin urmare, considerate nedemne de succesiunea la tron. Episodul începe cu această temă; regele curent, Viserys, e un văr mai tânăr care a ajuns pe tron deşi verişoara lui mai în vârstă, Rhaenys, the queen that never was, ar fi fost mai îndreptăţită. Dar hei, Rhaenys era femeie, iar instituţia monarhiei a fost un loc absolut crunt pentru femei în evul mediu. Să ne gândim doar la numărul de neveste repudiate sau măcelărite de Henric al VIII-lea al Angliei pentru că nu îi “dăduseră” un urmaş bărbat. Şi până la urmă, urmaşul lui a fost Elizabeta I, poate cea mai strălucită regină din toate timpurile.

E posibil să existe o sursă de inspiraţie acolo, deşi nu este atât de bazată pe istorie ca rivalitatea dintre Lannister şi Stark, inspirată din războiul celor două roze. Cert e ni se revelează cu adevărat condiţia femeii şi lipsa de respect pentru viaţa ei într-o scenă excelent scrisă, de mare tensiune dramatică: regina Aemma, nevasta lui Vyseris, are o sarcină târzie cu al doilea copil al cuplului. Primul, Rhaenyra, e o fată, scrisă şi prezentată într-un mod în care îţi aduce aminte de Daenerys şi apelează la tot fangirlingul latent din tine, să te aducă de partea ei.

Ei, bine, dar Rhaenyra e fată şi nu e considerată moştenitoare; rolul ei e să toarne vin membrilor Consiliului, ca o slujitoare de rând. Regina mamă încearcă să-i dea o educaţie “femeiască”, cu dictonul “Câmpul nostru de luptă e patul pe care dăm naştere” (yuuuuuuuuuuuuuuuuuuuck, dar da, aşa se spălau pe creier femeile unele pe altele).

Până în momentul naşterii propriu-zise, scena la care mă refer în paragraful precedent. Când medicul curţii îl pune pe rege să aleagă între viaţa mamei şi a fătului, iar regele alege… fătul, pentru că e băiat. Practic, îşi omoară nevasta, o măcelăreşte de vie, pentru a extrage băiatul din ea. Tragic, dureros şi historically accurate. Corpul femeii, folosit strict pentru interesul bărbatului şi hăcuit ca la măcelărie pentru a-l servi mai bine pe bărbat.

Scena aceea m-a făcut să vreau să văd restul serialului.

Şi da, ironia e că fiul nou-născut moare şi el în scurt timp, iar regele nostru rămâne şi fără soţie, şi fără fiu.

Avem o protagonistă, pe Rhaenyra, o proto-Daenerys. Fără a se puncta explicit, Rhaenyra e queer-coded, iar relaţia ei cu Alicent Hightower, fiica intrigantului principal de la curte, un fel de strămoş al lui Littlefinger, e undeva la limita dintre prietenie şi idilă.

Mi-a plăcut şi modul în care e descrisă Alicent. Frumoasă şi maleabilă. Pare să fie o prietenă de suflet a prinţesei. Pare să şi răspundă în oarecare măsură la flirtul adolescentin iniţiat de Rhaenyra. Dar când tatăl o trimite să-l consoleze pe regele rămas văduv, o face fără să ezite. Ambiguitatea personajului, aparenta deschidere spre absolut orice, pot ascunde un personaj de confidentă, unul de trădătoare sau anything inbetween.

Antagonistul aparent e singura vedetă prezentă în serial. Matt Smith, celebru din Dr. Who şi din The Crown, e fratele mai mic al lui Viserys, Daemon Tangaryen. Daemon, da? Trebuia să fim atât de obvious. Fratele mai mic, care luptă pentru atenţia celui mai mare, face doar tâmpenii, e mutat din funcţie în funcţie pentru că natura lui rebelă şi impulsivă nu cadrează cu legile coroanei şi, la final, e aruncat din paradis pentru că a luat în derâdere moartea moştenitorului regal, în timp ce vizita casa de toleranţă a oraşului,

Zic antagonistul aparent pentru că atât personajele pozitive, cât şi cele negative din House of the Dragon sunt foarte ambigue în pozitivitatea / negativitatea lor, iar acesta e un aspect pe care îl găsesc absolut irezistibil din punct de vedere dramatic. Aşa cum în Alicent descoperim semne ale duplicităţii, în Daemon vedem semne ale umanităţii şi generozităţii. Aceste personaje pot evolua în orice direcţie, iar asta îţi reaminteşte de cele mai bune momente din Game of Thrones.

Cel mai vizionat episod de debut al unui serial HBO, cu peste 10 milioane de spectatori în Statele Unite, House of The Dragon e duplicitar, cu momente excelente şi momente agonizant de proaste. Exact ca personajele sale.

Aştept episodul al doilea.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.