House of the Dragon, 1 x 9

by Lorena Lupu

Bună ziua, iubiţi fani de fantasy. Azi avem în meniu episodul al nouălea din Casa Dragonului. Penultimul episod. Ceea ce ne duce la concluzia că, într-adevăr, Dansul propriu-zis, adică războiul dintre cele două ramuri ale familiei Targaryen o să înceapă abia în sezonul al doilea, care a fost confirmat oficial şi anunţat de PR peste tot, poate între timp reintru şi eu pe lista de protocol a lui HBO. Şi dacă nu reintru, chiar nu mă interesează, nu fac aceste recenzii pentru un pahar de vin şi câteva fursecuri ci, pentru că obiectiv îmi place serialul.

Mbuuun. Să trecem la ale noastre, da?

Episodul al nouălea mi s-a părut din nou excelent, dar din cu totul alte motive decât precedentele. Dacă pe la mijlocul seriei făceam salturi peste ani de ameţeam de atâtea schimbări de distribuţie, în acest episod timpul se dilată, fiecare secundă contează, şi asta dă o nouă nuanţă şi vibraţie şi tonului poveştii, şi interpretării actoriceşti.

Se intitulează The Green Council, pentru că avem de a face numai cu aripa verde a familiei, cu Alicent, tatăl acesteia Otto-intrigantul şi Littlefingerul poveştii, şi cu copiii care îi dau ei atâtea bătăi de cap. Şi cu regele mort, a cărui absenţă pune capăt oricărei idei de pace.

În absenţa lui, parcă tot palatul devine întunecat şi sumbru. Toate slugile, toţi simpatizanţii partidei negre, inclusiv regina Rhaenys care nu a apucat să plece, pentru că, practic, episodul 8 avusese loc în ziua precedentă – fascinant cât de libertin tratează scenariştii trecere timpului – deci, toţi enumeraţii de mai sus sunt încuiaţi care pe unde. Mai în camera lor, mai în pivniţă, undeva unde să-şi ţină gura şi să-şi plece spiritul.

Între timp, începe sfatul Consiliului Verde, format în special din pilele, combinaţiile şi relaţiile lui Otto şi acum se vorbeşte pentru prima oară deschis despre uzurparea tronului. La care Alicent reacţionează cu “aoleu, vai, dar n-am ştiut ce se unelteşte în spatele meu”.

Chiar dacă nu îmi place mie foarte tare Olivia Cooke, în acest episod, în care nu are de jucat isterii şi urlete, ci o zi obişnuită (în linii mari) din viaţa personajului, i-am remarcat talentul incredibil de a pune pe alţii să scoată castanele din foc pentru ea, apoi să se oripileze în gura mare, şocată până-n baierele plămânilor, că “vaaai, dar eu habar n-am avut”. Şi exact ca în cazul lui Criston Cole, prototipul de imbecil care f*** o femeie şi e cuprins brusc de ură eternă pe ea, scenariştii, regizorul şi actriţa izbutesc să surprindă această preasfântă ipocrizie, această bunătate prefăcută care îşi vede doar interesul, dar se mai şi miră că restul lumii e ticălos şi mârşav.

Alicent ştie de când era mică faptul că Otto şi grupul vor să-l pună pe Aegon rege. I-a ţipat şi ea în faţă asta, acum câteva episoade, când ăla ţinea neapărat să-şi mângâie cocoşelul în geam. Dar când consiliul începe să discute calm ce e de făcut, e toată uimită: Aţi complotat împotriva mea? Tsss.

Cum? Vreţi s-o asasinaţi pe Rhaenyra? Vai, dar nu se poate, sunt distrusă.

Între timp, Ser Criston se uită la ea cu jind cam cum se uita la Rhaenyra în primele episoade, dar Alicent a luat deja notă de indiscreţia şi prostia de mascul a personajului, de aceea îl ţine pe jar, mai o privire cu subînţeles, mai o rugăminte cu ton intim, dar nimic pe faţă, să nu o aibă cu ceva la mână. Iar cu informatorul, Larys Strong, care îi face în continuare jocurile murdare, are chiar o relaţie kinky în toată regula. În timp ce o sfătuieşte să scape de iscoadele Viermelui Alb, Mysaria, ea îşi scoate pantofii şi ciorapii, şi-şi pune picioarele goale pe masă, iar el şi-o ia viguros în mână, cu ochii la picioarele ei. Apoi, camera urcă pe chipul ei. Aceeaşi smerenie falsă şi ipocrizie de mironosiţă. În timp ce unul şi-o mulge la câţiva metri de tine şi tu îl laşi, pentru că ai nevoie de serviciile lui.

Din relaxarea cu care se întâmplă scena, se vede că e o ocupaţie cotidiană, şi te enervezi cu atât mai mult, retrospectiv, de poliţia moralei pe care i-o făcea Alicent Rhaenyrei.

Pentru că acelaşi ton blând şi aparent cald îl are Alicent şi cu prinţesa prizonieră, Rhaenys. A, da, ok, ştiu că e neplăcut să te sechestrăm pe aici, dar e o simplă formalitate, până îţi obţinem sprijinul. Tonul ăla aparent bonom aproape că te păcăleşte, până când îţi dai seama că stai aşa, totuşi asta o sechestrează pe mătuşă-sa în cameră, wtf?

Desigur, Rhaenys o adulmecă imediat: Te-ai visat vreodată pe tronul de fier?

La asta, Alicent se tulbură şi o întinde. Evident că s-a visat, dar nu îndrăzneşte să pună în aplicare decât prin reprezentant. Femeia care face crime prin reprezentant, care răstoarnă succesiuni prin reprezentant, care trăieşte prin reprezentant şi a cărei formă de sex e să mimeze că nu vede când altul o ia la labă.

Din discuţia cu ta-su, căruia îi reproşează ipocrit că a urmat numai visele lui şi nu le-a putut avea pe ale ei niciodată, ne dăm seama că gradul ei de parşivenie îl depăşeşte chiar pe al lui Ser Otto.

Între timp, deşi avem primele trei decese de nobili care ţin partea Rhaenyrei, partida verde se dovedeşte mult mai instabilă decât ar părea pe baza grozăviilor pe care le face. Otto vrea moartea lui Daemon, a Rhaenyrei şi a copiilor lor. Alicent pretinde că vrea doar să-i ofere Rhaenyrei nişte condiţii de nerefuzat, să renunţe la pretenţia ei pentru tron. (Mă întreb care e valoarea de adevăr a acestei afirmaţii şi cât e virtue signalling.) Viitorul rege Aegon e de negăsit şi e amuzant cum îl caută toată lumea prin cetate. Amuzant şi tragic de la un punct. Pentru că depravarea lui a ajuns în punctul în care are nevoie un club dubios care organizează lupte violente între băieţei de zece ani, care practic se mutilează între ei, pentru a obţine plăcerea.

În acest timp, fratele mai mic, Aemond, simte că el are tot ce-i trebuie pentru a fi rege, dar nimeni nu-i remarcă meritele.

Toată lumea îl caută pe Aegon prin toate dărăpănăturile, şi în cele din urmă e găsit ascuns în locul în care nu se aştepta nimeni să fie: în templu.

Între timp, Aegon e însurat cu sora lui, Helena, care face în continuare profeţii pe care nu le ascultă nimeni, deşi, ulterior se împlinesc la virgulă. Fata e tratată pe mai departe cu indulgenţă binevoitoare: e nebună, dar e viitoarea regină, csf, ncsf. Au doi copii adorabili, gemeni.

Helena anunţă bestia de sub lespezi şi, în realitate, apar două bestii de sub lespezi. Una e Aegon, ascuns în templu, care e găsit şi adus cu sila să fie uns rege. Cealaltă e regina Rhaenys. Ajutată să evadeze de un băiat care a decis că dispreţuieşte dezmăţul lui Aegon şi preferă să fie #teamrhaenyra, Rhaenys ajunge să-şi încalece dragonul şi întrerupe ceremonia de încoronare cu o intrare spectaculoasă care dărâmă parţial sala, apoi, deşi ar putea arde toată partida verde cu un singur Dracarys – şi ce bine ar fi – decide să îşi ia zborul.

Şi cum episodul următor se numeşte Regina Neagră, intuim unde se duce.

Episodul e superb vizual şi auditiv, regizat impecabil, şi jucat minunat. Ştiu că spun asta la toate episoadele, dar nu am ce face, jocul actoricesc în serialul ăsta e incredibil. Poate şi pentru că personajele sunt tenebroase şi subtile, cu multe nuanţe neaşteptate, pe care echipa de regizori şi actori se pricepe de minune să le exploateze.

E bazat pe bogăţia impresionantă a detaliilor şi pe o atmosferă gotică sumbră, liniştea de dinaintea furtunii, palpabilă şi tangibilă.

Îi urmăreşte îndeaproape pe cei doi actori care formează familia Hightower, Rhys Ifans şi Olivia Cooke, şi uneltirea lor egal diabolică: a lui Ser Otto, rece, calculată, eşti cu mine sau atârni în ştreang, e contrapunctată de perversitatea mascată în bunătate, deci cu atât mai periculoasă, a lui Alicent. Modul în care evoluează femeia asta e surprinzător şi încântător de ambivalent. După ce fi-su o violează pe slujitoare, ea o compătimeşte, o strânge în braţe, apoi îi dă un ceai, pretins abortiv. Nu ştim care e adevăratul lui efect, dar servitoarea dispare complet din peisaj. Poate otrăvită, poate doar concediată. Îi duce un ceai lui Vyseris, acesta moare la scurt timp după, şi plânsul ei atât de convingător nici măcar nu e o garanţie că nu l-a otrăvit chiar ea, la cât de parşiv şi de pervers e personajul.

Aştept cu emoţie să văd ce urmează. Cu emoţia anticipaţiei pe care numai un serial extrem de bine scris şi jucat ţi-l poate da.

OK, poate că HBO nu mă pune înapoi pe lista de protocol, dar tu poţi susţine recenziile mele cu o cafea. Aici.