În 2019, Todd Phillips lansa cel mai bun film din cariera lui: Joker. Un film răvășitor și infinit de artistic despre originea celui mai iubit personaj negativ din toate timpurile: antagonistul lui Batman, ticălosul mereu pus pe glume și cu un etern rânjet întipărit pe figură: Joker.
Modul în care Todd l-a construit pe Joker a fost relatable content pentru noi, toți copiii abuzați, crescuți în umilințe și lipsuri, și cu convingerea că nu vom fi niciodată destul de buni. A și avut un actor pe măsură: Joaquin Phoenix, care are o artă anume de a emana vulnerabilitate și inimă frântă, și fiecare treaptă până în punctul nebuniei dezlănțuite, pe o scară care a rămas celebră în istoria filmului. Lumea din Bronx încă îi spune Joker Stairs.
Intriga poate fi rezumată cu o singură frază: Arthur Fleck, un clown și comedian fără succes, este abuzat de toată lumea, de la propria mamă narcisistă și până la străini ostili care îi ies la nimereală în cale, până când disperarea lui crescândă se metamorfozează în nebunie dezlănțuită și se apucă să măcelărească hărțuitori. Inclusiv un prezentator tv bășcălios jucat de Robert de Niro, pe care Jokerul nostru îl ucide în direct. Nebunia fără frâne și ținuta extravagantă, cu machiaj de clown, îi aduc o mulțime de fani entuziaști printre puștii abuzați și nedreptățiți, care se regăsesc în povestea lui.
Săptămâna asta, cinematograful meu preferat Cineplexx Titan a găzduit premiera celui de-al doilea film al seriei: Joker: Folie à Deux. Și lumea se pare că urăște cu pasiune acest sequel, deși, sinceră să fiu, mie mi-a plăcut. Și voi explica de ce, fără prea multe spoilere.
Îl regăsim pe Phoenix în rolul lui Arthur, prizonier la un așa-numit spital (de fapt, închisoare) din Arkham. Atitudinea de dispreț și batjocură din partea gardienilor o reflectă pe cea a tuturor celor ce-l înconjurau în primul film; dar deținuții îl sărbătoresc ca pe o legendă vie. Şi încet-încet, ni se revelează tema filmului: drama de a deveni celebru pentru ceva ce nu te reprezintă.
Arthur e un băiat timid, rezervat şi tăcut, o fiinţă fragilă care exprimă durere cu fiecare por al fiinţei. Abilitatea de a fi Arthur cu fiecare tăcere speriată şi cu fiecare umilinţă adânc simţită, dublată de violenţa şi histrionismul dezlănţuit al Jokerului, e ceea ce i-a adus lui Phoenix Oscarul în 2020.
Arthur e adulat de toţi nefericiţii şi frustraţii din Gotham City pentru rebeliunea şi expansivitatea Jokerului; dar Arthur, în viaţa lui de zi cu zi, nu poate fi Joker. Avocata lui, Maryanne, singura persoană care înţelege trauma şi suferinţa reală a lui Arthur, şi disocierea de identitate care duce la Joker, încearcă să arate tuturor celor din jur ceea ce vede, dar oamenii sunt orbi şi surzi. Vor un monstru şi îl tratează pe Phoenix ca pe un monstru, chit că acţiunile lor denotă mai multă cruzime casual decât ale lui.
Apoi, în corul spitalului – închisoare, Arthur o cunoaşte pe Lee (Gaga) – un diminutiv care să sugereze că vorbim despre Harley Quinn – şi, de la primul ei zâmbet, se îndrăgosteşte ca un puşti de 14 ani. Şi din modul în care se îndrăgosteşte Arthur pot înţelege de ce s-a umflat tărâţa în toţi criticii bărbaţi. Pentru că e genul de dragoste de care se tem în general bărbaţii. Genul de dragoste în care se pierd pe ei înşişi şi devin copii mici agăţaţi de fusta femeii – mamă universală. În care starea lor de spirit din ziua respectivă depinde de cea mai mică toană a ei.
Lee se apropie de Arthur cu cuvintele magice pe care el tânjise de mic copil să le audă: „Te iubesc pentru tine însuți!”. Sigur, acel „el însuși” spre care Lee îl mână fără încetare pe Arthur e personajul care îl face eroul anarhiștilor, Joker. Lady Gaga e fascinantă și dinamica dominației ei calme și suave e atât de naturală și lipsită de efort. Arthur primește dragoste pentru prima oară în viața lui și îi răspunde ca un om care a trecut prin marea foamete și, în sfârșit, e în fața unui ospăț. Setea cu care Arthur se agață de noua lui poveste de dragoste e un act artistic de un curaj nebun acum, în era masculilor alfa, care vorbesc cu dispreț despre cuck și beta.
Avem o problemă. Sau, mă rog, eu am o problemă. În loc să le dea acțiuni și situații interesante acestor două personaje atât de bine construite, într-o dinamică originală și provocatoare, Todd Phillips își spune: „Dacă o am pe Lady Gaga, poate e o idee bună s-o pun să cânte. Și dacă tot cântă ea, ideal e să cânte și Joaquin Phoenix.”
Problema e că se cântă mult prea mult în acest film, în dauna poveștii propriu-zise. Iar Phoenix nu e un cântăreț. Se vede că a luat ore de canto, cântă corect piesele care i se atribuie; dar vocea lui nu are antrenamentul și expresivitatea unui cântăreț profesionist, iar când îl pui să cânte cu Gaga, care e un powerhouse din acest punct de vedere, îl subminezi ca prezență scenică.
Când povestea merge înainte, când Phoenix e lăsat să fie actor, avem filmul pe care ni l-am dorit. Când oamenii noștri erup în triluri, îți vine să te dai cu capul de pereți, pentru că piesele nu slujesc, ca într-un musical, la înaintarea acțiunii și la construcția de situații, ci, dimpotrivă, eroii se opresc din ceea ce fac să mai cânte ceva. Și în tot acel timp, mergeau aprofundate o multitudine de nuanțe: modul în care Arthur / Joker se reclădește în lumina iubirii; ce anume o mână pe Lee, o moștenitoare bogată, să fugărească un anarhist multicolor; mai multe scene între ei, care ar fi dezvoltat modul în care acești doi oameni se împing unul pe celălalt în folie à deux; toate acestea ar fi făcut inevitabila lovitură finală cu atât mai demolatoare.
Pentru că, da, există o lovitură finală. Dar nu v-o dezvălui, pentru că am promis o recenzie fără spoilere.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Sh*t They Say