Cum ar fi să-ţi poţi lua câteva zile de concediu medical pentru depresie, anxietate sau burnout?
Demersul iniţiat de europarlamentarul Nicu Ştefănuţă mi se pare extrem de important, într-o ţară ai cărei locuitori refuză să se ducă la terapie cu pretextul „eu nu sunt nebun”, deși, în timpul liber, sar de beregățile necunoscuților pe social media cu o violență pe care o motivează doar filmele și proiecțiile din căpșorul lor.
Da, depresia e reală. Da, poți avea o viață mai bună dacă o conștientizezi și o tratezi. Da, burnoutul e real. Când ești atât de obosit că nu mai ai chef de nimic și de nimeni, când jobul tău îți acaparează întreaga viață și singura diferență între tine și sclavii de pe plantație constă în faptul că tu primești niște bani o dată pe lună și nu vine moșierul acasă să-ți iubească nevasta, pe care, de altfel, nici tu n-ai iubit-o de nu știi când, meriți un concediu.
Nicu a ridicat o problemă importantă și necesară. Sănătatea mintală e la fel de importantă precum e cea fizică. Degeaba ai un corp perfect; dacă mintal nu ești în regulă, ești în derivă. Ai nevoie de tratament, ca în cazul unei boli fizice. De repaus, ca în cazul unei boli fizice. De liniște, ca în cazul unei boli fizice.
Există însă două probleme:
a) Modalitatea de salarizare în firmele românești.
Într-o vreme, angajatorii se jucau astfel: salariu minim pe cartea de muncă și restul salariului la negru. Dar, cum ANAF s-a pus lately pe kuhrul lor, au schimbat tehnica: salariul minim, sau pe acolo, pe cartea de muncă, și restul salariului sub formă de bonus. Dacă îți permiți luxul de a fi bolnav, chiar și fizic, chiar și într-un mod care se poate dovedi, cum ar fi bube virale sau râuri de muci, poți spune adio bonusului și rămâi cu salariul ăla minim, din care nu-ți plătești nici chiria.
Autoritățile pot interveni să penalizeze un business pentru practici care să încalce legea; dar, când vine vorba de bonusuri, angajatorul poate seta orice criteriu îi trece lui prin cap. Prin urmare, singurul lucru care împiedică o astfel de salarizare e să nu se angajeze nimeni acolo. Dar, cum în România e multă foame, evident că mereu vor exista peoni care nu doar că acceptă condițiile abuzive, dar se și dau peste cap să vină la muncă în patru labe, dacă e cazul, să nu piardă bonusul.
Iar dacă asta se întâmplă în cazul bolilor fizice, vizibile cu ochiul liber, e ușor de imaginat că, atunci când vine vorba de sănătate mintală, angajatorul ăla o să-ți râdă în nas. Să te plătească el să stai acasă să-ți treacă burnoutul? HAHAHAHAHA.
b) Numărul mare de fakeri
Dar, să zicem, nimerim un angajator onest și de bună credință. Genul de om căruia îi pasă de angajați și vrea să se asigure de sănătatea mintală a fiecăruia în parte.
Ce te faci cu leneșii profesioniști? Cei care citesc trei cărți despre depresie, înțeleg simptomele și le mimează în fața unui specialist, doar pentru a sta acasă cu p*la-n sus, pentru că săptămâna asta nu au chef să meargă la muncă?
Printre cunoștințele mele, sunt două tipuri de depresivi. Cei care au o depresie, dar âși doresc să fie funcționali și productivi. Aceștia merg la muncă, merg și la terapie, respectă tratamentul specialistului și fac tot posibilul să le fie bine.
Și cei care se bălăcesc în depresie precum porcul în noroi. Da, e un subiect care mi-a adus mult hate în trecut, și probabil că îmi va aduce și acum, dar îmi asum: sunt depresivii cărora le place la nebunie să fie bolnavi, care nu fac niciun efort să le fie mai bine, care mulg cu voluptate mila și ajutorul oricui se nimerește pe acolo, care consideră că li se cuvine să fie suflați în kuhr toată viața și care, mă repet, nu au absolut nicio intenție să fie mai bine, pentru că vor pierde toată atenția de care beneficiază acum.
Anticipez: „Dar, Lorena, sunt bolnavi și nu au ce să facă.”
Dar nici nu vor să aibă ce să facă. Vor doar ca tu și restul proștilor să-i slugăriți moca, în timp ce ei n-ar mișca un pai pentru nimeni. De ce ar face efort să fie mai bine, când situația prezentă le convine de minune?
Să ai genul ăsta de angajat și te împuști în cap. Pentru că genul ăsta de angajat e blindat de tehnici prin care să prelungească situația de parazitare a resurselor celuilalt. Genul ăsta de angajat stă luni în șir în concediu medical, apoi te dă tot el în judecată pentru hărțuire la locul de muncă.
Așadar: da, sănătatea mintală e un subiect important. Da, e momentul să fie recunoscută ca atare. Cu amendamentul că, în țara noastră, mai e mult de lucru până să creezi mediul propice pentru a implementa o astfel de lege.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Sh*t They Say