La cât de drăguţi sunt, sigur îi ia cineva

Un text şi mai multe foto de Mircea Nicolescu.

 

Bună dimineaţa. E duminică. Şi stăm acasă. Azi o să mă sui la catedră, ca să fac puţin pe deşteptu’. O să vă spun o poveste scurtă şi o cugetare mai puţin scurtă. O să vorbesc despre responsabilitate şi “Lasă, bă, că merge şi aşa.”

Iată nişte poze. Cu 2 pisoi, de maximum 3 săptămâni.

Acum, povestea: joi după-amiază mă sună Dumitriu, de la bero:
– Mircea, Mircea … (când îmi zice direct pe nume, e semn de mare agitaţie)
– Da, şobolan-de-pârâu drăguţ ce eşti.
– A găsit Smaranda 2 pisoi mici-mici, aruncaţi aici, în curte. Nu îi putem lăsa aşa. Te superi dacă aduc unul dintre ei acasă?
– Băi, io zic să îi iei pe amândoi, să nu îi despărţiţi. Dacă tot n-au mamă, măcar frate să aibă.


Pe urmă mi-a spus şmechera că ea decisese demult, ba îi şi spusese Smarandei, că îi ia pe amândoi.
Şi apare cu o cutie de carton, în care erau cele 2 nutrii (urâte cu spume pe ele, ca orice pui prea tânăr) pe care le vedeţi. Asta după ce trecuse cu ele pe la un vet, să le tragă o privire.

Pe scurt, asta e povestea. Acum, partea a doua. Şi anume, despre iresponsabilitatea ăluia care a avut pisica. Lasă că eşti imbecil şi delăsător, de nu o duci să o sterilizezi. Dar, pe urmă, după ce apar copiii de pisică, ce îţi zici?
– Lasă, că, la cât de drăguţi sunt, sigur îi ia cineva.

Nu-i aşa că asta ai zis? Că genul ăsta de texte linişteşte conştiinţa. Şi tu îţi vezi mai departe de viaţa ta. Că tot vine vacanţa de 1 mai. E drept că alţii, care, poate, voiau şi ei să vadă cum le stă cu nisip în pantofi şi cu părul zburătăcit de briză (mă rog, măcar o parte dintre noi, adică partea care are păr) au trebuit să stea acasă, că boracii ăştia de pisică trebuie hrăniţi din 4 în 6 ore, trebuie masaţi pe burtică, apoi, până când … ăăă … mă rog, înţelegeţi voi. E drept că trebuie să îi fereşti de Amal, adică pe Amal de ei, că nu se ştie cu ce microbi au venit la purtător. E drept că aceiaşi umblau prin oraş, la 10 seara, căutând lapte praf Nan, varianta fără lactoză.


Pentru că tu, dragul meu, ai decis că “La cât de drăguţi sunt, sigur îi ia cineva”.
Aş vrea să fac o precizare. Nu sunt prea abil în cuvinte. Aşa că, poate, ce am scris mai sus se poate interpreta cum că mă plâng. Nu. Nu mă plâng. Toate inconvenientele de mai sus sunt compensate de altele: faptul că le auzi câte o primă încercare de tors, ca un motoraş care dă rateuri la pornire; când îi vezi cum încearcă să îţi sugă câte un deget (da, băgaţi voi repede câte un comentariu cu iz sexual la chestia asta, să vedeţi câţi milimetri trebuie să apăs pe butonul de block); că îi vezi cum li se deschid ochii. Şi altele, care nu îmi vin în minte acum. O să îi ridicăm cât să devină independenţi, apoi le vom căuta stăpâni. Din ăia responsabili, nu bătuţi cu leuca în cap.

Aud deseori “Ce ţară de căcat”. Nu. Ţara nu e de căcat. De căcat sunt oamenii ei. Avem conducătorii pe care îi merităm. Pentru că nici noi nu suntem altfel. Şi noi, dacă am ajunge în locul lor, am fi fix la fel. Se vede din ce facem în viaţă de zi cu zi. Și, dacă vă aud de excepții, vă dau de-a dura. Prea ne ascundem în spatele excepțiilor.

Hai. Gata. V-am criticat destul. #înresttoatebune, ştiţi voi. Mergeţi să vă jucaţi la voi la scară şi, dacă auziţi de cineva care vrea un pisoi, ghici la cine trebuie să apelaţi. Dar nu mai devreme de 2 luni, că vrem să îi scoatem la liman întâi.
Post scriptum, special pentru Dumitriu: fată. Într-o lume plină de indiferenţă, mă bucură că tu eşti altfel. Lăv iu.

 

Pe Mircea Nicolescu şi puii lui de pisică disponibili într-o lună şi jumătate îi găsiţi aici, dar cu condiţia să fiţi stăpâni responsabili, că altfel vă taie puţulica şi o dă la raţe. 

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: