Literatura medievală şi sexul

Acum traduc o legendă medievală japoneză de 600 de pagini pentru Polirom.

Când mi-au oferit-o, prima mea reacţie (nemărturisită lor) a fost “Să-mi fut una!” Având din copilărie experienţa Beowulf-Cântecul Nibelungilor-Cântecul lui Roland, mă aşteptam la o gheială luuuuuuuuuuuuuuuuungă şi extrem de tristă, unde iubirea e fără speranţă, unde toată lumea unelteşte împotriva cavalerului-geniu-neînţeles şi unde nimeni nu are nici măcar o reacţie cât de cât umană.

Zicem noi de “Apus de soare” şi de filmele lui Sergiu Nicolaescu că sunt lăbăreli apoteotice, dar uităm că sunt tributare lungii tradiţii de lăbăreală apoteotică din literatura europeană. Serios: pentru câteva secole, literatura europeană şi viaţa reală n-au avut de a face nimic una cu alta.

Chit că mă aşteptam la asta, am zis că 1.800 de euro pot sta foarte bine în buzunarul meu. Şi am acceptat manuscrisul.

Ei bine, povestea medievală japoneză nu are nici în clin, nici în mânecă cu gheiala medievală europeană. Dar absolut deloc. Lipsesc cele două mari clişee europene:

a) Idealizarea. Oamenii din saga japoneză sunt eroi, dar mai şi mănâncă, fut, beau, sunt mahmuri, vomită, se ceartă, se împacă, glumesc, râd, cântă şi dansează. Ca oamenii.

b) Satirizarea exagerată. Tot ce era uman în Europa trebuia să cadă în derizoriu. Dacă X e fanfaron, de ce să nu îngroşăm şi să nu caricaturizăm şi să nu exagerăm penal şi grosier, hăhăhăhăhă ce ne-am mai râs? Dacă tot ne băşim, de ce să nu băşim tunete şi eventual să nu ne iasă şi fulgere din cur, ca să priceapă publicul referinţa culturală şi să râdă şi mai grosier, HĂHĂHĂHĂHĂ. Deci, Europa medievală nu avea cale de mijloc. Sau erai demn şi nobil şi băşeai petale de roze, sau erai hidos şi meltean şi râgâiai cascade.

Aici nu. Defectele sunt surprinse exact aşa cum sunt ele. Râzi, dar numai în măsura în care un defect real generează o situaţie reală. Comicul nu părăseşte nici o clipă zona verosimilului, a necesarului şi a suficientului.

Ceea ce face acest text medieval japonez o lectură extrem de plăcută şi de accesibilă. Că de exagerări (în ambele direcţii) m-am săturat ca de mere acre.

Buuuun.

Şi acum urmează partea cu sexul. În Japonia de atunci, sexul nu era “fructul interzis”, nu era tratat ca cine-ştie-ce-mare-chestie şi mai ales, nu genera etichete. Asta văd eu în această carte. Toţi fac sex, dar îl tratează ca pe ceva natural. Neexistând restricţii, nu există nici mituri. Neexistând mituri, nu există nici obsesii romanţioase sau scabroase. Relaţia om-sex este una perfect normală.

În Europa medievală, sexul, ca tot ce era uman şi natural, era supus represiei şi înlocuit cu norme morale. De aceea, el devenea o problemă atât de gravă pentru eroii “cântecelor”. De aceea, personajele feminine sunt de exact două tipuri: Doamna Castă şi Curva Penală, fără nuanţe, fără nici o legătură cu o femeie reală. Pentru că mulţi autori de “chansons” nici măcar nu apucau să vorbească măcar o dată, cu curiozitate reală, cu o femeie. Şi chiar dacă apucau: ele erau educate de mici să reprime tot ce era uman, “pentru că nu se cădea”. Nu văd nici o diferenţă între aplicarea unei astfel de educaţii şi tradiţia barbară a extirpării clitorisului. E cam acelaşi lucru, doar că pe plan spiritual.

Iar unii dintre noi au rămas medievali până în ziua de azi. Medievali în sens european, nu asiatic.