Lupu contra Lupu: “M-am căsătorit cu teatrul”

Oricine debitează clişeul ăla snob şi absolut fals cu „monştrii sacri ne mor şi n-are cine să le ia locul” ar trebui să vadă un spectacol cu tânărul şi talentatul actor Ştefan Lupu. Expresiv, sensibil, îmbinând o frumuseţe aparte cu personalitate bine definită şi cu mobilitate fizică, actorul devenit dansator devenit regizor invită spectatorii la o premieră la TNB, (d)Efectul Placebo, unde semnează conceptul şi coregrafia, pe 7, 8 şi 21 aprilie.

(Fotografiile din acest material i le-am făcut eu. Nu le analizaţi tehnic, că nu mă pricep. Ce am încercat a fost să vă fac să-l vedeţi pe Ştefan cu ochii mei.)

TROLLYWOOD: Noi doi avem acelaşi nume de familie şi acelaşi oraş de baştină, Sfântu Gheorghe – Covasna – unde, obviously, 90% din locuitori sunt unguri. M-a asasinat toată lumea cu întrebări dacă-s neam cu tine sau nu.

ŞTEFAN LUPU: Şi pe mine. Şi la Cluj, şi la Bucureşti. Şi în continuare mă întreabă. „Dar sunteţi din Sfântu Gheorghe amândoi”. Aşa e. Dar nu avem nici o legătură de rudenie.

TROLLYWOOD: Măi, eu ştiu. Nu pe mine trebuie să mă convingi.

ŞTEFAN LUPU: Şi totuşi, cum ar fi ca pe la jumătatea discuţiei să ne prindem că, totuşi, suntem rude!?

TROLLYWOOD: Păi, să vedem. Mama mea e unguroaică născută în zonă, tata e român prahovean.

ŞTEFAN LUPU: Tata e din Moldova, mama ardeleancă, a locuit în Sibiu şi Făgăraş. E clar. Zone diferite. Dar totuşi, nu se ştie niciodată. O să ne mai căutăm în arborele genealogic.

TROLLYWOOD: De la Adam şi Eva sigur suntem veri. Acum că am lămurit această spinoasă problemă, hai să vorbim despre tine. Ai apărut aparent de nicăieri la Bucureşti, dar asta pentru că ai absolvit la Cluj.

ŞTEFAN LUPU: Da, am terminat în 2008, în clasa lui Miklós Bács. Şi în acelaşi an a fost concursul la Teatrul Mic, în mai. Am trecut de prima etapă – multă lume, agitaţie, nebunie – am rămas pe un shortlist, m-au plăcut şi m-au angajat. La finalul anului patru, eram angajat aici, la Teatrul Mic din Bucureşti. Apoi am debutat în „Furtuna” Cătălinei Buzoianu. Aşa că, pentru mine, de la început, lucrurile s-au aşezat confortabil.
Primul proiect care mi se propusese a fost la Teatrul Foarte Mic, dar a trebuit să-l refuz, pentru că aveam licenţa. Şi Galactoria.

TROLLYWOOD: Ce e aceea?

ŞTEFAN LUPU: O gală organizată de profesorul nostru pentru promovarea tinerilor absolvenţi.

TROLLYWOOD: Cât de tare! Eu am terminat în 2004, când profesorii încă nu conştientizau că vremea repartiţiilor a trecut şi încă nu se preocupau foarte tare să-i şi ajute pe absolvenţii lor să-şi facă o carieră post-facultate.

ŞTEFAN LUPU: Da, Miklós s-a zbătut foarte mult să vină cât mai mulţi directori de teatru, critici, regizori, să-i vadă pe proaspeţii absolvenţi. O foarte mare parte din ei s-au şi angajat. Bine, în continuare e destul de dificil, pentru că atunci când termină atât de mulţi actori, e foarte greu să ai grijă de toată lumea. Locurile sunt puţine, teatrele sunt blocate, proiectele sunt puţine, castingurile deschise sunt puţine. E extrem de greu să debutezi bine, şi chiar dacă o faci, e după aceea e dificil să se lege proiectele. Să te dezvolţi, până la urmă.

TROLLYWOOD: Şi totuşi, tu ai coborât din trenul de la Cluj şi ţi-ai adjudecat un post la Teatrul Mic. A fost noroc sau talent?

ŞTEFAN LUPU: Legat de talent, Miklós Bács zicea că…

TROLLYWOOD: Scuze că te întrerup, dar realizezi că Miklós Bács ne bântuie obsesiv interviul. Toţi studenţii lui vorbesc nonstop despre el. Mi se pare că e acest „domnu’ Trandafir” al învăţământului actoricesc.

ŞTEFAN LUPU: Da. A fost alături de noi şi ne-a ajutat până-n ultima clipă. Îi sunt profund şi veşnic recunoscător. El zicea, legat de talent, că toţi am intrat la facultate pentru că avem talent, iar dacă nu l-am fi avut, nu eram acolo.

TROLLYWOOD: „Dar”? Simt un „dar” mijind după colţ.

ŞTEFAN LUPU: Un mare „dar”. Talentul, sigur, există. Şi poţi să ai şi noroc, să colaborezi cu un mare regizor. Dar nu e suficient să ai talent, trebuie să-ţi exploatezi talentul. Ce-am făcut eu a fost să muncesc foarte mult, să-mi urmez gândurile, drumurile, direcţia pe care o doresc. Da, am avut noroc; dar nici n-am stat vreo clipă să aştept să primesc telefoane.

TROLLYWOOD: De ce crezi că ai fost ales din 500 de oameni? Mai ales că restul celor angajaţi aveau deja colaborări cu teatrul. Tu ai apărut din neant, cum ar veni.

ŞTEFAN LUPU: Asta a zis şi Delia, colega mea de grupă: „Hai, mă, sunt 500 de oameni. Ce şanse crezi că avem noi?” Şi i-am spus cu maximă încredere: „Eu mă duc la Teatrul Mic să mă angajez!” Nici eu nu credeam foarte tare în asta, dar se pare că am dat o probă bună.

TROLLYWOOD: Crezi că felul în care arăţi a influenţat decizia lor?

ŞTEFAN LUPU: Poate că, pe ici pe colo, influenţează anumite decizii, dar niciodată nu mă bazez pe asta. Mă bazez pe dorinţa mea de a face lucrurile bine. Uit cum arăt. Uneori îmi pare rău că nu profit de asta în mod constructiv. Nu egoist sau lacom, dar constructiv. De exemplu, să comunic mai bine cu o doamnă de la ghişeul unei instituţii publice. Să zâmbesc frumos şi să-mi rezolve problema în cinci minute.

TROLLYWOOD: Alea sunt imune la zâmbet, încearcă cu nişte şpagă.

ŞTEFAN LUPU: Uite, am lucrat cu destul de multe regizoare. Nu m-am gândit la asta până acum. Sper că nu le-a plăcut doar cum arăt, ci şi munca mea, dăruirea şi implicarea.

TROLLYWOOD: Ce regizoare? Chiar cred că femeile regizor ar trebui promovate mai mult.

ŞTEFAN LUPU: Aşa cred şi eu. Chiar am avut câteva colaborări din care am învăţat enorm. Cătălina Buzoianu, Nona Ciobanu, Liana Ceterchi, coregraf Andreea Novac, cu care am făcut un spectacol la CNDB, Ioana Păun, Alexandra Badea, Antoaneta Cojocaru. Am colaborat bine cu toţi regizorii cu care am lucrat, chiar dacă pe ici, pe colo, au fost mici divergenţe.

TROLLYWOOD: Între oamenii cu personalitate, divergenţele sunt normale. Mă sperie când nu sunt divergenţe. Înseamnă că minimum unul minte.

ŞTEFAN LUPU: Corect. Diferenţele de viziune sunt normale. Orgoliile sunt normale. Chiar şi gândirea egoistă e normală până la un punct, în sensul că vrei să te simţi acoperit când ieşi pe scenă, ţi-e inconfortabil când lucrurile nu sunt duse la capăt cum trebuie. Dar una peste alta, toate lucrurile pe care le-am făcut, toate colaborările mai mult sau mai puţin reuşite au făcut parte din construcţia mea, din procesul meu de maturizare artistică.

TROLLYWOOD: Cum a fost adaptarea ta la Bucureşti?

ŞTEFAN LUPU: Primii doi-trei ani au fost foarte grei, pentru că nu mă ştia nimeni. Eram doar „băiatul de la Cluj” şi „băiatul de la Mic”.

TROLLYWOOD: Şi erai fratele meu, cum!

ŞTEFAN LUPU: Da, da, şi fratele tău din Sfântu Gheorghe. A fost foarte greu. Şi din punct de vedere financiar, şi din punct de vedere social, pentru că Bucureştiul ăsta uneori dă cu tine de pământ. Nu înţelegeam nimic din toată agitaţia, din toată forfota, din toate interacţiunile cu taximetrişti, RATB, metrou, trafic, instituţii, ghişee şi aşa mai departe. Dar am avut răbdare şi încetul cu încetul, ca în teatru, lucrurile s-au legat.

TROLLYWOOD: Cum te-ai descurcat cu cheltuielile zilnice?

ŞTEFAN LUPU: O lună – două, am stat la nişte prieteni în Bucureşti. M-au ajutat şi le mulţumesc. Apoi am intrat la masterat şi m-am mutat la cămin. După patru ani de cămin la Cluj, să intri iar la cămin la Bucureşti şi să stai acolo încă doi ani de zile e uşor neplăcut. M-au şi cazat cu trei băieţei de anul I, care erau foarte entuziasmaţi. Viaţa era mai roz pentru ei decât pentru mine, pentru că eu deja aveam responsabilităţi.

TROLLYWOOD: Ce responsabilităţi?

ŞTEFAN LUPU: Repetiţii, învăţat de text, tot felul de lucruri de genul ăsta.

TROLLYWOOD: Haha, credeam că te-ai căsătorit sau ceva.

ŞTEFAN LUPU: Da, m-am căsătorit cu teatrul. Era greu, pentru că aveam nevoie de locul meu intim, să pot să-mi pregătesc repetiţiile. Mediul respectiv nu-mi crea nici un fel de confort. Dar a fost o perioadă frumoasă. Doi-trei ani de zile în care m-am luptat foarte tare să pot să joc. Să pot să-mi câştig existenţa. Era un salariu atât de mic, încât în primele două zile îmi plăteam datoriile, după care, în următoarele trei săptămâni şi jumătate, făceam alte datorii. Nici măcar şuşe n-aveam, pentru că nu cunoşteam pe nimeni. Ulterior, am fost şi clown, am mers pe picioroange într-un club… Să pot să-mi iau pâine, parizer şi muştar. A fost greu. Părinţii nu mă puteau ajuta.

TROLLYWOOD: Cum aşa?

ŞTEFAN LUPU: Încă în anul I de facultate, au plecat ambii din Romtelecom şi am fost pus în situaţia în care a trebuit să trăiesc pe cont propriu în Cluj aproximativ trei ani de zile. În 2005 şi în 2006, am lucrat pe timp de vară în America şi am câştigat bani să trăiesc câte un an în Cluj. În anul patru, am reuşit să iau bursă la facultate. Am colaborat şi cu British Council din Cluj. Au fost perioade grele, trebuie să recunosc. Dar teatrul era mult mai important şi ştiam că, la un moment dat, va fi bine. Acum, lucrurile s-au aşezat pe mai multe planuri şi nu mai am această problemă. Am ajuns la un echilibru. Ba chiar am şi refuzat câteva oferte, din lipsă de timp.

TROLLYWOOD: Paralel cu actoria, ai apărut în creaţiile multor coregrafi. Când ţi-ai descoperit înclinaţia pentru dans şi cum?

ŞTEFAN LUPU: În facultate, la Cluj. Înainte, nu dansasem foarte mult. În liceu, la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe, există o trupă de teatru de amatori, „Ecou”. Actorii angajaţi ai Teatrului din Sfântu Gheorghe lucrau cu noi la un nivel aproape profesionist, chit că eram amatori. Aveam regizor tehnic, luminist, maşinist. Fatma Mohamed făcea cu noi atât antrenamente cât şi coregrafie, iar Florin Vidamski regiza piesele noastre. A fost un mediu foarte plăcut, în care am învăţat lucruri foarte importante de la oameni care ne-au dăruit cu mare generozitate magia teatrului.

Apoi, am făcut foarte mult sport şi aveam condiţie fizică. Eram apt pentru multă mişcare, dar nu-mi conştientizam corpul. Nu-l controlam cum trebuia. În facultate, însă, am lucrat destul de mult cu Vava Ştefănescu, care a susţinut mai multe workshopuri la noi la facultate. Acolo mi s-a deschis un gust faţă de dans. Am fost la workshopuri şi pe pantomimă, şi pe step, şi pe commedia dell’arte, pe lucrul cu masca. Pe tot ce implica corpul.
Când am ajuns la Bucureşti, mi-am dat seama că vreau să fac dans, şi am început să merg la spectacole de dans, la Centrul Naţional al Dansului. În primul spectacol de dans contemporan pe care l-am făcut, am colaborat cu Attila Bordás, un tânăr coregraf talentat. Şi de acolo, m-au văzut alţi oameni şi propunerile au tot venit. În cele din urmă, am ajuns să dau o probă pentru Compania „Gigi Căciuleanu” unde am şi intrat. Nu mă aşteptam să ajung atât de departe. Acum sunt invitat să fac coregrafii în spectacole.

TROLLYWOOD: Remarc că mulţi actori care devin şi dansatori – mă gândesc şi la István Teglás – ajung să facă şi coregrafii în spectacole de teatru. Şi înţeleg de ce. Probabil că actorii comunică diferit cu un coregraf care e el însuşi actor.

ŞTEFAN LUPU: Din exterior, îmi dau seama foarte repede când un actor se simte în disconfort, mă prind şi de unde vine problema, şi ce pot să fac să-l ajut. Avantajul meu e că lucrez de fiecare dată cu skillurile actorului.

TROLLYWOOD: „Executăm mănuşi din pielea clientului”.

ŞTEFAN LUPU: Da, da, pe calapodul dumneavoastră. Şi pornesc mereu de la situaţie, monolog interior, gând; sforile pe care le trage un actor când îşi construieşte un personaj.
Recunosc, în ultima perioadă am dansat mai puţin, pentru că sunt asistent la UNATC. Sunt asistentul domnului Mihai Gruia Sandu, pe modulul de commedia dell’arte.
Mamă, cine o să citească interviul ăsta o să zică: mă, ăsta e şi actor, e şi dansator, e şi coregraf, e şi regizor, e şi profesor.

TROLLYWOOD: Ăştia de la mine? Neee, sunt obişnuiţi deja că eu sunt omul cu o mie de meserii. Tu, ca fratele meu, nu ai cum să fii altfel.

ŞTEFAN LUPU: O să zică că-mi mai lipseşte să fiu director de teatru.

TROLLYWOOD: Şi nu vrei? Uite, e concurs chiar la Teatrul Mic.

ŞTEFAN LUPU: Adevărul e că mi-ar plăcea să gestionez o trupă foarte, foarte tânără.

TROLLYWOOD: Nuuu. Hai să nu ne ducem şi acolo. Zi-mi de proiectul de la TNB, ăsta pe care îl faci acum ca regizor.

ŞTEFAN LUPU: Da. Vine premiera. Joi şi vineri. Dă-mi voie să-ţi prezint echipa. Sunt nişte actori foarte talentaţi, care au terminat tot la Miklós Bács, dar cu o generaţie după mine. Cu Olimpiu Blaj am lucrat la un spectacol la „Nicolae Bălcescu”, care se numeşte „Aglaia”. Olimpiu i-a chemat pe colegii lui, Vlad Nemeş, Ioana Predescu, George Bârsan, Rareş Florin Stoica şi m-a recomandat, cred. Li s-a adăugat Alina Petrică, absolventă la Bucureşti. Ca să fie mai clar ce spun, precizez că Olimpiu n-a putut rămâne în proiect.

Am decis să mă înscriu împreună cu ei la programul 9G, la TNB, eu în calitate de regizor. Am început să citim mai multe piese. Dar ne-am dat seama că e greu de găsit într-un timp atât de scurt o piesă care să ni se potrivească. Mai erau trei zile şi trebuia să depunem proiectul. Am ajuns la concluzia că ar fi cel mai bine să propunem un work in progress, un proiect tip laborator, în care textul se va dezvolta prin improvizaţii pe temele pe care le discutasem. Am depus proiectul, l-au selectat şi iată-ne.

TROLLYWOOD: Ce teme?

ŞTEFAN LUPU: Am pornit de la ideea oamenilor dependenţi de lucruri. Oameni care nu se simt bine cu problemele lor, oameni care nu se pot adapta unui mediu social nociv. Aceşti oameni se întâlnesc prin intermediul unui terapeut. Sunt trei poveşti care se împletesc în acest context.

TROLLYWOOD: Cam ca „În derivă”, de pe HBO?

ŞTEFAN LUPU: Într-un fel sau altul, da. Nu m-am gândit la asta, Dar noi tratăm aceste trei poveşti în cheie comică. Pentru că, în momentul când un spectator aude de psiholog şi de terapeut, şi de oameni cu probleme, nu mai vrea să vină la teatru. Probleme are şi acasă. De aceea e important să pui teme importante într-o notă comică. Dramatismul vine din conflict. Aşa l-am numit în descrierea proiectului: comedie cu reflexe dramatice.

TROLLYWOOD: Dramedie se numeşte.

ŞTEFAN LUPU: Există termenul ăsta?

TROLLYWOOD: Da.

ŞTEFAN LUPU: OK. Păi, (D)Efectul Placebo e o dramedie.

TROLLYWOOD: Şi se poate vedea la Teatrul Naţional, Sala Mică, joia şi vinerea asta la 20.

(Detalii suplimentare aici.)