Anii trecuți, singura mea reacție la ceremoniile de decernare a Premiilor Grammys era câte un articol ”Ce-a fost în mintea lor”, unde mă amuzam de modul în care o parte dintre vedete torturau varii textile, în încercarea disperată de a fugări șmecheria.
Anul ăsta, ceremonia a fost atât de frumoasă – și da, au existat și textile torturate, dar nu în procent semnificativ – încât simt nevoia să scriu despre eveniment pe un ton serios.
Am remarcat un fenomen interesant: cu cât climatul politic sau social devine periculos, cu atât arta devine protestatară și relevantă. Mai aud câte un tâmpit cu ”voi, artiștii, nu mai comentați politică, vedeți-vă de arta voastră”. Latura de comentariu politic și social a artei s-a născut o dată cu primul desen zgârmat de omul peșterii pe stâncă cu un băț, care îl înfățișa pe vărul Humbubumbu mort vitejește în lupta cu un animal sălbatic pe care se chinuia să-l vâneze cu mâinile goale. Când ai un subiect care te animă, devii brusc expresiv și autentic, fără mari eforturi.
Ieri seara, când Bad Bunny a purtat în sfârșit un costum decent, în locul eternilor pantaloni scurți cu vedere la cucurigu, și și-a abandonat ochelarii de soare care păreau lipiți cu Superglue până acum, am avut revelația că ăsta e de fapt un bărbat frumos. Speechul său: ”Nu suntem sălbatici, nu suntem animale, nu suntem extratereștri” a avut un impact atât de profund pentru că venea dintr-o traumă personală.
Majoritatea premianților erau fii, nepoți sau urmași de emigranți, pentru că, helău istorie, Statele Unite ESTE o națiune de emigranți. Decenii la rând, dacă erai sărac și ignorat la tine în țară, ritul de trecere era să te muți în SUA, unde găseai o comunitate de compatrioți care te integrau. Acest mix de culturi și naționalități definește SUA ca națiune. Ia istoricul personal al celui mai feroce magaiot și vei descoperi că bunicii și străbunicii lui au venit cu un vapor sau cu un avion te miri de unde.
Vânătoarea de emigranți care nu încalcă legile, crimele care se întâmplă în Minnesota, copiii luați pe sus de indivizi brutali, care nu au ce să caute în forțele de ordine, toate acestea au stat la baza unei ceremonii mult mai sobre și mult mai încărcate de semnificații decât în edițiile trecute. Evident, a existat și dimensiunea satirică – actorul Trevor Noah, prezentatorul evenimentului, a constatat absența lui Nicki Minaj și a parodiat o discuție între ea și Trump, certându-se la Casa Albă care are fundul mai mare. În răspuns, Nicki a dat un tweet în care l-a făcut pe Noah gay. Iar eu mă întreb ceea ce mă întreb și când vin sugeraniștii pe mine pe pagină să mă facă gay pe mine: Stai, asta încearcă să fie o insultă?
Că nu mă simt insultată de ideea de a face amor cu femei, mă deranjează doar intromisiunea în teme private a cuiva care n-are nicio treabă.
De ce, în 2026, gay e utilizat ca o insultă?
Dar cred că putem răsturna asta. Data viitoare când cineva te face gay, răspunde-i: ”Vai, mulțumesc, știam că sunt fabulos, nu știam că se vede cu ochiul liber”.
Iubesc faptul că SUA opune rezistență în fața viziunii dictatoriale a lui Trump. Poate totuși au o șansă să revină la o formă oarecare de normal, peste trei ani.
***
Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say