Mircea Cărtărescu şi premiul Nobel

Din nou, premiul Nobel pentru literatură a fost magnetizant de aproape de Mircea Cărtărescu. În lista mea de Facebook sunt suficienţi scriitori să tot văd discuţii legate de subiect în ultimele săptămâni. Dar a sosit momentul decernării şi… premiul s-a dus la László Krasznahorkai, un autor aflat într-o situaţie profesională şi umană mult mai dificilă decât Cărtărescu, ca oponent al regimului despotic al lui Orbán. Cum Orbán e mare fan al lui Putin, nu se ştie niciodată când începe şi el să împartă ceaiuri şi zboruri de la etaj adversarilor săi politici, prin urmare, aceştia au nevoie de toată susţinerea internaţională posibilă.

Spun cumva că premiul a fost acordat pe criterii politice? Nu doar. Krasznahorkai e un autor talentat, literatura lui are forţă şi pasiune, şi aceeaşi opoziţie feroce faţă de dictatură şi terorism care l-a făcut pe bietul Soros strawmanul favorit al Europei de Est. E cumva de la sine înţeles că, într-o lume ameninţată de fascism, abuz şi dictatură, demersul cultural imperativ necesar să fie cel al rezistenţei, şi, din acest punct de vedere, au premiat omul care întrupează vocea individualităţii ce refuză să facă temenele.

Cărtărescu al nostru rămâne un monument cultural necontestat într-o ţară care, slavă Domnului, e în continuare liberă, şi nu e supus nici ca om, nici ca artist, presiunilor care îl împovărează pe Krasznahorkai.

Ce mi s-a părut frumos? Faptul că, spre deosebire de alţi ani, lumea noastră literară mică şi plină de orgolii nu s-a bucurat de pierderea lui Cărtărescu cu năduful şi răutatea din anii precedenţi. Ceea ce înseamnă că noi, ca societate, am evoluat.

Până să mă baneze TikTok pe trei luni pentru miştourile la adresa lui guru Georgescu, am avut o serie de videouri numită 365 de zile de poezie, pe care restricţia respectivă mi-a întrerupt-o pe la jumătate, chestie care m-a umplut de o lehamite atât de profundă, încât mi-am neglijat contul de TikTok chiar şi după ce mi-au ridicat restricţia. De câte ori citeam din Cărtărescu, apărea invidia. Tot soiul de scriitoraşi de mâna a treia şi a patra, de care n-au auzit nici mamele lor, veneau să-l porcăie cu sete. Şi nu avea legătură cu talentul: spun o platitudine şi un clişeu când spun că textele lui Cărtărescu sunt excepţionale. Avea legătură cu oftica tuturor scribălăilor ălora insignifianţi pe succesul lui Cărtărescu. E ca şi cum succesul ar fi o materie primă finită, ca petrolul, şi dacă Cărtărescu are o tonă de succes, e o tonă în minus disponibilă pentru neica Pieleapulii.

Irelevant ce simţi în legătură cu asta, Cărtărescu e unul dintre puţinii autori români de o valoare incontestabilă, recunoscută internaţional, iar valoarea culturală a operei lui nu poate fi diminuată de clănţănitul lui Gogu Prapure. Dar faptul că noi ca popor eram atât de porniţi pe cel care reuşise să spargă plafonul de sticlă era cumva ca-n bancul cu diavolul: Cazanul românesc nu trebuie păzit; de cum se ridică un păcătos, restul sar să-l tragă de picioare înapoi în jos.

Faptul că anul ăsta nu văd bucurie răutăcioasă şi miştouri de rahat e semnul că, în sfârşit, ne-am maturizat suficient să înţelegem că, fie că are Premiul Nobel, fie că nu, Cărtărescu e un reper cultural internaţional şi un premiu pentru el e o confirmare valorică pentru noi ca popor.

Mă bucur să văd asta.

Şi tot ce îi doresc lui Cărtărescu e să ia premii pentru că le merită, nu pentru că România are la putere un partid care-l ameninţă. Pe el şi pe noi.

***

Izbeşte autorul cu o cafea.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.