O discuţie despre stories

Ieri seară, am pus o întrebare simplă, onestă, din pură curiozitate. “Care e faza cu stories pe Facebook şi Instagram”.

Vedeam de ceva vreme cerculeţele din dreapta sus, pe ambele sites. Ştiam că se fac de pe mobil, ceea ce limitează un pic potenţialul de editare. Dar nu înţelegeam rostul. Scopul practic. De ce ai pune un video sau o imagine care să dispară în 24 de ore?

Modul în care mi s-a răspuns mi-a dezvăluit două probleme mari ale societăţii zilelor noastre.

Sigur, au existat şi oameni care mi-au dat explicaţii clare, inteligente, inteligibile, la obiect, cu argumente raţionale şi cu argumente emoţionale. De exemplu: faptul că, spre deosebire de pereţii publici, în stories ai o listă completă cu numele celor care s-au uitat şi poţi targeta campanii e un argument raţional. Faptul că poţi da “mesaje indirecte” (aka statusuri pasiv agresive gen: “Bărbaţii de azi nu duc în morţii lor gunoiul” :D) şi să verifici dacă destinatarul a încasat e un argument emoţional. Mie nu-mi foloseşte la nimic, pentru că eu, dacă vreau să duci gunoiul, îţi zic să duci gunoiul. Dar pot înţelege că există oameni care nu-s abrupţi, ca mine, şi preferă bătutul şelei întru priceperea iepei.

Acestor oameni le mulţumesc.

Dar sunt două categorii de oameni cărora le-aş administra şuturi repetate în vagin până învaţă să comunice, pentru că ei sunt, într-un nutshell, reprezentarea a ce e greşit în societatea zilelor noastre.

Primii sunt cei cu nu ştiu ce-s alea stories şi nici nu mă interesează să aflu. Stories sunt pentru oameni tineri / bruneţi / cu pula peste 25 cm în repaus / academicieni doctori ingineri. 

Există un lucru în viaţa asta care se numeşte progres. Iar omul nu îmbătrâneşte când îi apare primul rid, când îşi face prima injecţie cu botox, când îi apare primul fir de păr alb sau când experimentează primul penis flasc. Omul îmbătrâneşte în secunda în care devine rezistent la progres.

Pentru că societatea nu va zice niciodată: a, stai, Vasilica nu e de acord cu sensul în care evoluăm, păi ia să ne oprim şi să dansăm un cadril pentru Vasilica.

Societatea va continua să evolueze şi o va lăsa pe Vasilica în urmă.

Aşa au decăzut mari companii, vedete care nu s-au putut alinia la spiritul zilei şi aşa au rămas fără joburi contabilii bătrâni care au refuzat să înveţe contabilitatea computerizată.

Şi am caz în familie. O doamnă care îşi crease în anii 90 o reputaţie fabuloasă de om care ştie să muşamalizeze taxe şi, la un moment dat făcea contabilitatea unui oraş întreg. Învârtea banii cu lopata. Apoi, au apărut programele pe calculator. Tanti a pufnit superior din nas şi a zis: Ce, dom’le, să-mi bat eu capul cu rahaturile astea? La câţi clienţi am eu…

În câţiva ani, n-a mai avut nici unul. Şi pentru că omul încăpăţânat preferă să acuze ocultele şi bubulii, în loc să vadă realitatea (un laptop, un soft de contabilitate şi nişte cursuri), a început să abereze mistic că i-a pus nu ştiu cine vrăji.

A murit la sapă de lemn.

*

Cea de-a doua categorie pe care aş bate-o cu scânduri ude e “N-ai cum să înţelegi.” 

Hai, jură-te că poţi estima tu ce înţeleg eu şi ce nu.

“E cool, e fabulos, e un spirit, n-ai cum să-l înţelegi, că tu nu înţelegi spirite în general, bla bla, vai ce proşti sunteţi.”

Remarcaţi un SINGUR argument practic în propoziţia de mai sus?

Da, corect, nici eu.

Pentru că omul n-a venit să comunice. Să dea un răspuns cu sens. Omul a venit să ne spună cât de interesant şi important e el că ştie ceva ce noi nu ştim şi nici nu vom fi în stare vreodată să descoperim.

Această a doua categorie poate fi numită “încordacii de musculatură”.

Din punct de vedere al transmiterii informaţiei, sunt nuli. Nu spun nimic. Dar ce importanţi se dau în timp ce n-o fac.

Iar când followingul tău pe social media e cam cvintuplu faţă de al lor, aş zice că încă sunt lucruri pe care tu le înţelegi mult mai bine decât ei, dar tu nu faci paradă de tine însuţi pentru că nu eşti un căcat de om.