O formă de nesimţire

Săptămânile trecute am făcut un shooting foto într-un corset roşu de catifea de care m-am îndrăgostit din prima secundă când l-am văzut într-o vitrină. Şi am început să postez pozele din shooting, una câte una, să nu vină furioşii de serviciu să ragă că le invadez feedul de poze. Pe la a cincea, a venit un pulifric să strâmbe din rât: Alte haine n-ai?

Nu i-am dat decât răspunsul evident:

Lorena Lupu: Domnule, având în vedere că e primul comentariu cretin pe care-l daţi, nu vă dau block, ci doar avertisment: cu ce tupeu îmi pretindeţi altă vestimentaţie?
Mă verific în contul de donaţii al blogului, nu văd un chior de la dumneavoastră. Aşadar, cu ce drept exercitaţi pretenţii? Vă spun eu: cu absolut niciunul.

De atunci, tace. Ştie că dacă mai cârâie ceva, blockul o să vină. Oricum, beneficiază de râs moca zilnic cu textele mele şi e mai bine aşa decât nimic.

Asta îmi aminteşte de acum câţiva ani, când am acceptat să joc pe prietenie într-un film strudenţesc no-budget (adică zero onorarii) unde trebuia să fiu în lenjerie intimă. M-a sunat stilista proiectului (şi ea no budget, probabil) să-i arăt chiloţii pe skype. Nu pe cei de pe mine, din păcate. Pe cei din ziua cu filmarea. M-am blocat.

-Băi, nu te supăra, eu joc moca, dar nu ne-a fost vorba că joc în chiloţii mei proprii.
-Dacă n-avem buget.
Şi din prietenie, înţeleg ideea. Încep să-i arăt pe Skype o combinaţie sutien – chiloţi sexoasă.

-A, ăştia-s de la Jolidon?
-Da.
-Dar ceva mai de firmă n-ai?? a piţiponcit ea tonul.
-Băi, cât buget ziceai că-mi aloci, ca să facem nazuri? am piţiponcit tonul şi eu. E vorba că vă ofer talentul meu interpretativ şi lenjeria mea Jolidon moca? Teoretic, nu vi se cuvine de la mama natură nici, nici.
A închis Skype-ul super ţâfnoasă. Iar eu am ieşit din proiect pentru că nimeni nu-mi închide Skype-ul în nas, mai ales când eu ofer timp, interpretare şi chiloţi cadou, din bunătatea inimii mele.

Povesteam ieri cu o prietenă. Şi şi-a amintit şi ea de momentul în care s-a angajat prezentatoare la un post de televiziune local. Pe un salariu modic, de post de televiziune local. Dar, ce să vezi, postul local avea stilistă. Şi stilista postului local a repezit-o instant pe fata mea că oh, că vai, alea-s cumva haine?? Tssss. Să se ducă să-şi ia sacouri.

Fata era nou-angajată, şi se angajase tocmai pentru că nu descoperise izvorul magic de bani. Dar îşi dorea jobul. Drept care, a împrumutat de undeva câteva sute de lei, s-a dus la H & M şi şi-a ales nişte sacouri adorabile. A sunat-o pe stilistă, să-i trimită poze.
-Auzi, da… ălea-s cumva H & M?
-Da.
-Noi nu purtăm H & M, e marcă de plebi. Noi purtăm de la Nissa, de la Yokko…
Fata şi-a înghiţit furia şi i-a zis frumos:
-OK, în ziua în care îmi daţi salarii de Nissa şi Yokko, promit să mă îmbrac numai de la Nissa şi de la Yokko. Deocamdată eu fac o investiţie în apariţia mea. Aşadar, cum ţi se par?
-Mă, nu-s chiar rele.

***

Ce încerc eu să spun că s-a proliferat îngrozitor tipologia de cretin sinistru care are impresia că tu eşti sclavul lui câştigat pe moca şi că el îţi face buget de apariţii publice.
Da, coişor, dacă mă uit în contul de donate şi văd de la tine, habar n-am, 500 de euro, sau 1000, te califici să urli: Dă-te-n pula mea, Lorenooou, de ce nu porţi corsete Agent Provocateur!
Dacă văd în contul meu 1000 de euro pe lună, te califici să urli: Făăă, da’ mai schimbă şi tu corsetu’, vreau să văd şi Victoria’s Secrets!

Până atunci, eu am dreptul să postez zi de zi o poză în acelaşi corset roşu, dacă aşa vrea muşchiul meu, iar tu ai două opţiuni. A) să te uiţi. B) să nu te uiţi.
Strâmbatul din nas nu intră nici în A, nici în B, cât timp nu contribui la bugetul meu lunar de vestimentaţie. Şi da, se răsplăteşte cu block instant, ca să nu îţi dau nici măcar satisfacţia unei ţigăneli.

Foto: Dragoş Cristescu, Makeup: Iulia Ioniţă, Corset: No-name, dar nu e problema ta.