O încleştare de suflete

Spectacolul “Îmblânzirea scorpiei”, regia Gelu Colceag, Teatrul de Comedie, e un spectacol inegal, cu momente sclipitoare care se întreţes feeric cu clişee obosite. Scriu despre el pentru că, de câte ori văd actorie autentică, fascinantă, nuanţată şi emoţionantă, mă bucur ca un copil la desene animate.

De ce spun că e un spectacol inegal?

Dacă te duci să vezi o comedie, fără să-l fi citit pe Shakespeare, vei fi perfect satisfăcut. Muzică catchy, momente simpatice de dans, un grup de clowni care dau un hint de commedia dell’arte pentru că nu-i aşa, acţiunea are loc în Italia renascentistă, într-un cuvânt, va fi o seară frumoasă pentru spectatorul normal.

La nivel de regie, însă, e evident că s-au fost fugărit mai mulţi iepuri, şi unii au fost prinşi, alţii aşa şi aşa. Avem un spectacol a la carte de comedie clasică, cu qui pro quo-uri, neînţelegeri comice, identităţi schimbate, măşti, acrobaţie.

Apoi, avem un spectacol de muzică 100% contemporană, ba chiar un rap, ceea ce creează primul nod de incoerenţă al viziunii. Eu văd montările de autori clasici începând aşa:

-se alege textul

-se decide în prima discuţie dacă se merge pe epocă sau pe reinterpretare contemporană.

-SE IA O DECIZIE FERMĂ ÎN ACEASTĂ DIRECŢIE

-după ce s-a luat numita decizie fermă, toate soluţiile scenografice, maniera de joc, mişcarea, costumele, makeupul, acţiunea, pe scurt tot ce vedem pe scenă păstrează CONSECVENŢA cu DECIZIA FERMĂ luată mai sus.

Am văzut un telefon în “Bădăranii” lui Carlo Goldoni acum câţiva ani, montaţi cu corsete şi crinoline la Metropolis? M-am cărat din sală în secunda a doua.

Pe scurt, ce voiam eu să spun e că, deşi commedia dell’arte e frumoasă în legea ei, şi musicalul, frumos în legea lui, trebuie să alegi. Ori, ori. Altfel îţi iese o varză creaţă cu pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă.

Trecând peste faptul că domnul Gelu Colceag era în mod evident confuz în privinţa categoriei stilistice a spectacolului pe care a dorit să-l facă – lucru care, punctez, nu-l va deranja cu nimic pe spectatorul normal – musicalul dell’arte merită văzut pentru două performanţe actoriceşti de mare calibru şi încă câteva notabile.

Cele notabile sunt:

-adorabila Mihaela Teleoacă în rolul mamei care vrea să-şi mărite fetele – interesantă găselniţa de transformare în femeie a personajului Battista, tatăl cu două fete din textul original. Dacă Battista cel original suferea doar de obtuzitate de bărbat prost, Battista – femeia are o paletă interminabilă de răutăţi tipic feminine la adresa fiicei mari, răutăţi care justifică parţial furia şi sadismul acesteia, nevoia de a face chitare guler, gelozia la adresa surorii mai mici. Corect, nimic nu e mai frustrant decât să fii copilul mai puţin iubit.

-superbul cabotin graţios şi androgin Lucian Ionescu în rolul lui Hortensio, peţitorul fără succes al fetei mai mici.

Şi acum trecem la cele de mare calibru.

V-am scris acum nişte săptămâni cât de tare m-am îndrăgostit profesional de Alex Bogdan. Am vrut să-l văd în teatru clasic. Şi vreau să spun că am văzut cel mai complex, mai profund, mai sensibil, mai tulburător Petruchio din tot bagajul meu de spectator Shakespeare.

Când Alex Bogdan face comedie, e un desen animat cu Tom şi Jerry crescut brusc la a treia dimensiune. Apoi, brusc, prinde un fior de emoţie autentică, vibrantă şi cutremurătoare, de uiţi să respiri. Apoi, revine la Tom şi Jerry. Dar are un talent actoricesc atât de fantastic, încât nu doar execută gag-ul. El DEVINE GAG-UL.

Ca să înţelegeţi ce vreau să zic prin devenire, căutaţi pe net imitaţii de celebrităţi făcute de Mihai Bendeac şi imitaţii făcute de Alex Bogdan. Bendeac îngroaşă şi biciuieşte; Alex Bogdan îmbrăţişează şi respiră în ritmul fiinţei pe care o înglobează în sine.

Alex Bogdan, dacă citeşti asta, îmi reiau propunerea: MARRY ME.

Partenera lui Alex Bogdan în acest tur de forţă artistică e Dorina Chiriac, pe care nici n-are sens s-o laud eu, pentru că era de aşteptat să exceleze în rolul Catarinei, era de aşteptat să fie savuroasă, magnetică, mică şi rea, energică, fascinantă şi scorpie.

Ceea ce face mult peste aşteptări, şi ceea ce dă adevărata valoare a acestui spectacol, răspunsul la întrebarea “ce vrem noi să spunem nou cu această nouă montare a acestui text clasic”, e comunicarea de-a dreptul subliminală, astrală, cosmică, cu protagonistul.

Rar am văzut chimie mai explozivă pe scenă, rar am văzut iubire mai convingătoare la toate nivelurile, rar am văzut ping-pong actoricesc mai bun. Nu doar la nivel de replici, nu doar la nivel de mişcări, nu doar la nivel de priviri. Modul în care ard aceşti doi oameni unul pentru celălalt, modul în care se ajută şi se provoacă reciproc să devină te lipeşte de spectacol.

De cum începe povestea lor, totul dispare în jur. Ai putea scoate lejer restul personajelor şi situaţiilor, şi să-i păstrezi pe Alex, Dorina şi duelul lor emoţional şi fizic pentru toată seara. Nu ai pierde nimic.

Şi asta dă şi morala poveştii: demonii nu se pot îmblânzi decât prin iubire. OK, enunţat aşa, sună a truism. De-aia e mai bine să mergeţi să-i vedeţi pe ei.

Foto: Cristina Matei / Teatrul de Comedie.

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

1 Response

  1. Mishuk says:

    regizor, actriță? prezinți totul într-o aparentă cunoștință de cauză…. și modul de a povesti, mă fascinează și intrigă, în același timp

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: