Sonete

Odată cu maturizarea, se întâmplă lucruri ciudate cu gusturile mele.

În adolescenţă, îmi plăcea să scriu doar poeme albe. Rima mi se părea o desuetitudine. Şi mai era ceva: moşii sfertodocţi care veneau să-ţi latre că “dacă nu e cu rimă, nu e poezie” erau atât de enervanţi în verdictologia lor, încât scriai cu rimă albă, numai să-i enervezi.

Ei bine, pe măsură ce ajungi la maturitate, începi să descoperi plăceri mai personale decât agasarea proştilor. O astfel de plăcere este provocarea propriilor limite.

Când eşti adolescent şi toată lumea te agasează cu reguli, scrisul e unica libertate pe care o cunoşti. După ce te maturizezi, devii independent şi le bagi tuturor în vedere că tu eşti un om liber, iar regulile lor sunt o concesie din partea ta, pe care o accepţi doar în condiţiile tale – cu alte cuvinte, nu ai loc în jur decât pentru oameni care îţi respectă nevoile şi opţiunile, aşa cum şi tu le respecţi pe ale lor, şi scapi de 99.5% din frecare agasantă la icre, scrisul devine o plăcere rafinată.

Şi, ca orice plăcere rafinată, e mult mai interesant când te joci.

Astfel.

Am o nou-descoperită plăcere vinovată pentru poezii cu formă fixă. Mi se pare încântător să îţi structurezi zestrea de vorbe respectând totodată eleganţa şi stilul formei clasice, melodioase.

Forma fixă e pentru poezie ce este corsetul pentru corp. Nu ai alt spirit când scrii poezie cu formă fixă, aşa cum nu ai alt trup când porţi corset. Dar eşti pus diferit în valoare.

Aşadar, azi avem în meniu sonete. de Lorena Lupu.

Sonet I (Azi mi-a bătut tăcerea ta la poartă) 

Azi mi-a bătut tăcerea ta în poartă,

Cu-n ciocănel străvechi de fier forjat,

Tăcerea mea pe loc s-a-nfiorat

Cu-n zornăit de nepăsare spartă.

A aruncat un ochi pe un geamlâc

Unul ferit, să nu pară că-i pasă.

Tăcerea ta stătea, cam sperioasă,

Golită de trufie şi crailâc.

A stat tăcerea mea, a meditat,

Era o zi frumoasă, cu mult soare.

S-a dat cu ruj pe buzele de ceară.

Apoi, la loc pe tron s-a aşezat,

A dat din umeri a-ncăpăţânare.

“Nu-mi pasă de nimic! Poate să moară!”

Sonet II  (Avem acelaşi ceas pe noptieră)

Avem acelaşi ceas pe noptieră.

Ne mai iubeam, când ni le-am luat pereche –

Acum, când ne-a rămas povestea veche

Şi-am părăsit-o sec, ca pe-o himeră

Doar obiectul ne mai e simbol

Că în alt timp, băteam la unison.

Al meu a stat, uitat în abandon,

Al tău, probabil, bate-ncet în gol.

Sau, cine ştie, şi el a tăcut,

Iar acele, sfârşite de duel

La altă oră, sec, au îngheţat.

Şi noi plătim prezentului tribut.

Timpi diferiţi trăim în paralel

Ca două ceasuri ce s-au defazat.

Sonet III (Confesiune) 

Sunt un gurmand cu pofte infinite;

La fiecare masă-n stil domnesc

Înfulec, devorez, mă ghiftuiesc

Numai cu vise proaspăt făurite

Îmi plac visele dulci, copilăreşti

Uşor de-ndeplinit cu trei parale

Visele brumării din mahalale,

Şi visele cu-alură de poveşti.

Visele mari, de om ambiţios,

Visele nobile ale ştiinţei

Şi cele calpe ale neroziei.

De ce le savurez nesăţios?

Pentru că visu-i sângele voinţei.

Iar eu, un Dracula al fanteziei.

——-

Dacă mai vreţi poeme cu formă fixă, daţi o fisă-n jukebox.