Un articol de Doru Roman
„Fiecare să trăiască de unde muncește!” Nu mai știu cine a scos vorba asta, poate e de pe timpul lui Ceaușescu, poate a scos-o Ceaușescu însuși, ori poate a apărut mai târziu, după 1990. Cert este că românii o aplicau la sânge încă din anii `80. Poate și de mai devreme, dar eu atât îmi amintesc.
O aplicau mai ales cei care lucrau într-un domeniu ce avea legătură cu alimentația publică, fie că erau ospătari ori șefi de sală în restaurante, gestionari ori vânzători în Alimentara sau bucătari prin spitale ori licee cu internate, unde elevilor li se dădea mâncare de patru ori pe zi, trei mese plus o gustare între micul dejun și prânz. Erau anii celei mai severe crize alimentare, când nici măcar pâine nu găseai de cumpărat decât stând la cozi imense, dimineața, asta în orașele în care pâinea nu era pe cartelă, 500 grame pe zi de persoană. Veți vedea ulterior de ce am pomenit de aspectele astea.
În anul de grație 1987 am absolvit clasa a VIII-a, urmând să dau admitere la liceu. Așa era pe atunci: ca să intri în liceu, dădeai „treapta I”, examenul de admitere. Făceai clasele a IX-a și a X-a, apoi venea „treapta a II-a”, alt examen care, dacă nu-l luai, te trimitea direct într-o școală profesională, în „producție” sau, dacă aveai noroc, la un liceu industrial la care să-ți completezi studiile la seral pentru a ajunge la nivelul la care să poți da bac-ul. Nu de alta, dar fără bacalaureat nu aveai acces la înscrierea pentru examenul de admitere la vreo facultate.
Nici acum nu sunt sigur ce dracu’ m-a făcut să vreau să merg la un liceu militar. Poate doar orgoliul de puțoi de aproape 14 ani jumate, poate doar ideea că “voi fi independent, nu voi mai sta după fusta mamii”, sau poate faptul că uniforma de liceu militar îți garanta, într-o oarecare măsură, accesul la atenția unor fete care, în condiții normale, nici nu te-ar fi băgat în seamă.
În momentul în care am decis orientarea către liceul militar, am decis și care va fi ăla: Liceul Militar de Marină din Constanța. Asta, deși locuiam în Suceava și aveam Liceul Militar de la Câmpulung Moldovenesc, aflat la doar 60 de kilometri de casă. În fine, trec peste lacrimile mamei, munca de lămurire a tatei, încăpățânarea mea de catâr care o ținea una și bună că nu, eu vreau marină militară, nu Câmpulung Moldovenesc unde merg toți sucevenii. Ai mei, săracii, au cedat până la urmă și m-au lăsat să fac cum am vrut. Probabil a contat și faptul că o bună parte a familiei mamei mele locuia de zeci de ani în Constanța deci, la o adică, aveau pe cine să se bazeze.
În fine, deja m-am întins cam mult cu introducerea. Că până acum a fost doar introducere.
Am luat admiterea în liceul constănțean al 24-lea pe listă, în condițiile în care eram 10.000 de candidați din toată țara pe 250 de locuri. 40 pe loc. Doar băieți, că pe vremea aia fetele nu aveau acces la liceele militare. Ca un fapt divers, în LMM eram aproape 1000 de elevi în cei patru ani de studiu. Repet, doar băieți.
Absolut toți elevii, inclusiv cei care locuiau literalmente la 50 de metri de liceu, erau obligați să locuiască non stop în internat. Să doarmă acolo, în dormitoare în care dormeam o clasă întreagă (da, 30 de elevi dormeam într-un singur dormitor, iar paturile nu erau suprapuse, vă dați seama, deci, ce imense erau dormitoarele alea în care 30 de paturi erau întinse pe 3 rânduri), să mănânce la cantina liceului, unde mergeam organizat, cu clasa, obligatoriu în pas de defilare și, uneori, cu cântec…
Mâncarea era ceva de vis! Și aici fac legătura cu primele fraze din text. Toți cei responsabili cu aprovizionarea și prepararea hranei noastre furau pe rupte. “Trăiau de unde munceau”, vorba aia. Exceptând masa de dimineață, la care mai primeam un ou fiert ori un centimetru cub de pateu, singura masă la care găseai ceva cât de cât comestibil în afară de pâine, restul meselor erau un coșmar. La prânz, primeam “ciorbe” al căror simplu aspect te făceau să te ridici și să ieși din sala de mese. Felul doi era un piure care curgea din lingură (furculița era absolut inutilă) ca apa de la robinet sau pește fiert cu orez, fără nimic altceva.
Seara, primeam alt orez în care se scăldau pietricelele ca în râul de munte. Ah, și carne fiartă de oaie! Carne care puțea mai ceva ca un hoit! De fapt, carnea aia era doar niște zgârciuri pe oase. Singurul motiv pentru care nu ne ridicam de la masă fără să mâncăm era teama, pentru că știam că dacă refuzăm hrana, ne va călări Securitatea cu anchetele, cât eram noi de minori. Refuzul hranei într-o unitate militară –cum era și liceul pe care l-am făcut- era un eveniment deosebit care ajungea până la cel mai înalt nivel.. Nu ne era de alta, dar tot noi am fi picat prost. Noi și familiile noastre.
Tocmai de aceea, ori de câte ori vreunul dintre noi primea un pachet de acasă, era o adevărată sărbătoare. Toată clasa se alegea cu ceva din acel pachet. Un copan, o aripioară de pui, o prăjitură de casă, orice, pentru că toți părinții noștri știau că suntem morți de foame și că toți ne înfruptăm din pachetele trimise de ei copiilor lor.
Ajung acum la anul 1989. În primăvară, de Paști, eram în clasa a X-a. În acel an, Paștile au picat pe 30 aprilie. Urmau 1 și 2 mai, zile libere după calendarul comunist. Noi abia așteptam o zi din asta de sărbătoare laică, pentru că, pe lângă mâncarea de sărbătoare de la masa de prânz, adică o porție de cartofi prăjiți (cartofi prăjiți primeam doar de două ori pe an, pe 1 mai și pe 25 octombrie) știam că vom avea un festin oferit de părinții noștri veniți din toată țara.
De regulă, pe 1 și 2 mai se dădeau permisii colegilor care locuiau în Constanța sau oarecum aproape de Constanța. Ia ghiciți, cu ce se întorceau de acasă? Exact! Cu mâncare!
În acel an, însă, pentru că 1 mai era a doua zi de Paști, s-au sistat toate permisiile și toate învoirile. Mă rog, pe mine nu m-a afectat prea mult treaba asta, că eu oricum nu aveam cum să plec acasă, locuind la mama naibii, în Suceava. ȘI, mai ales, pentru că au venit mama și tata la mine.
I-au lăsat singuri acasă, de Paști, pe fratele meu mai mic și pe surorile mele mai mari, ca să vină la 400 și ceva de kilometri, la mine. Mi-au adus și ei ce au putut să pregătească după săptămâni întregi de stat la cozi pentru o bucată de carne și niște ouă.
Am stat în duminica aia de Paști pe o bancă, la poarta liceului, cu mama și tata. Vreo două ore, nu cred că mai mult. La despărțire, mi-au dat plasele cu mâncare. Ca de Paști: drob, pască, ouă vopsite, cozonaci…
La intrarea pe poarta liceului, subofițerul de serviciu de la punctul de acces în unitate m-a oprit să mă controleze în sacoșe. Oficial, ca să nu am alcool în bagaje. A găsit ouăle vopsite și m-a pus să le curăț acolo de coajă. Vezi Doamne, subminam orânduirea socialistă multilateral dezvoltată dacă îndrăzneam să intru cu niște ouă roșii în incinta liceului militar.
Nu mi-am întors privirea să văd dacă bieții mama și tata, veniți de la câteva sute de kilometri ca să mă vadă câteva minute, au văzut faza asta. Încă mai sper că nu au văzut-o și că nu m-au privit cu lacrimi în ochi în timp ce eu curățam de coaja vopsită, în poarta liceului, câteva ouă de Paști.
Lasă, Dorule, că te-am răzbunat Io*, tot sucevean și tot lemist de leat 85/89 la Dlăgopole. Las că li s-o dărâmat balcoanele la politrucii și C.I.-știi ăia împuțiți în 89, de nu mai dădea niciunul pe la Unitățile militare, de frica smulgerii părului din cap. (am prins Loviluția în plin la Hermannstadt).
Apropos de tratamente exagerate: înainte de proba de matematică de la examenul de „treaptă” (1987), după apelul de seară și după stingere s-a trezit un șăibar prost – locotenentul comandant de pluton să facă târâș cu noi, toată compania de a X-a, timp de câteva ore. A doua zi eram toți rupți în gură de oboseală și nesomn. S-a dormit pe echipaje, cu capul pe masa de examen. Fiecare dormea 1 oră după care era trezit de colegi, ca în restul de 2 ore, să rezolve subiectele de examen.
Amintiri, neică, amintiri dintr-o copchilărie dură și nemeritată.
Ce proști am mai fost!
orezul de seară e celebru şi cu tradiţie lungă. l-am mâncat chiar şi eu, ca TR-ist, în 2001.
când i-am zis lui taică-miu (absolvent în ’68 la Breaza) că ne dau orez, s-au trezit amintirile în el: “aaah… balastru!” 🙂
oricum, noi am băgat vin în unitate în sticle de Fanta de fructe de pădure.