păsărică gogoaşă gogoloi goguţă gurgui gorgoază botişor botoşel buflici buburuză buzburuc codiţă codiţucă pufuleţ pufoşel pufuc dodoloţ gheruţă burtică-dulce-şi-moale prichindel piţişor ţiţişor ţiţoiaş purceluş purcel porc-ordinar-iar-mi-ai-ciordit-iaurtul/ciocolata/şunca miaunel (& bălănel) zgaibă mustăţilă limbuţă dulceaţă bombonică moţoflinchi tu-z-gâţii-mă-tii-de-jigodie-cretină iubirică-mică-mică-şi-neagră cine-i-moale-şi-pufos-ori-călare-ori-pe-jos pupă-mama-stomăcelul-lui-mu-mu-mu.
Really, eu personal n-aş rezista nervos să fiu în locul motănelului. De-aia sunt condamnată la condiţia mizeră de a fi eu…
_____________
Acum (şi alteori, când scriu), stă întins, blând, pufos şi cuminte; doarme neîntors, numai urechile neastâmpărate, care se mişcă de îndată ce trece o maşină pe bulivar, semnalează că e pe fază.
Îmi pune o lăbuţă pufoasă pe picior; sesizează o copcă descusută a blugilor şi începe să se joace cu ea; mă gâdilă, îl trag de o ureche; şi-o smulge ofensat din mâna mea, şi porneşte o defilare elegantă pe tăblia patului. Coboară pe noptieră, jap! jap! jap! dă jos cu lăbuţa roll-oanele, cremele, elancyl-ul… numai parfumul să nu mi-l spargi, că te fac mănuşi. Şi ce mănuşi superbe ar ieşi din tine…
Mă înfior la gândul ăsta, îl iau în braţe, şi îl strâng la piept până îmi aplică prima limbă aspră ca şmirghelul. “De-acum şlefuiesc scânduri cu tine, fiară netrebnică!” îl trag de bot. Miaună. Miaun şi eu în cor cu el. Tace şi se uită stupefiat la mine. God, ce-oi fi zis pe motăneşte?? mă întreb.
Îi dau drumul, găseşte un bureţel de demachiat, începe să se joace cu el prrin cameră. Îl abandonează, vine la mine, trece indiferent de-a lungul piciorului (“Aoleu, ce te-ai îngrăşat! De mâine, dietă!”), deschide dulapul, scoate un pulover pufos şi începe să-l violeze bestial, muşcându-l de guler şi mârâind. “Alo, cetăţeanu’! Eu ştiam că eşti castrat! Câte perechi aveai tu de fapt?”
Later edit: o scriere frumoasă despre Motănilă, aici.
si pisica mea neagra, care e jumate persana (fara fata turtita, numa’ blanoasa), e, pe langa Layla din buletin, matzi, matzifer, printesa, pufi, puiutz mic si dragalas, parosenie, Layla-NU!!!, porc-de-matza-ce-esti, pupic, obraznicatura, animal nebun, drac, dihanie, ah-futu-ti-pastele-ma-tii-de-matza-daca-ma-mai-musti-o-data-te-fac-avion, nu-mai-da-cu-laba-pe-monitor-dupa-cursor, jos-de-acolo-fi-r-ai-a-dracu-de-jigodie, putoare, pisi-mic-si-drag… dar noi ne iubim. si mieunam impreuna, mai putin cand ea e in calduri si miauna la 4 dimineata si mie nu-mi arde de mieunat…
asta-i culmea! and we are still climbing! poate urcand, ajungem si’n top si atunci sa te tii!
ok. explicatie: mai ieri ziceam ceva de currency-ul botswanei fara sa fi citit articolul tau “cu pula la inaintare” pe care abia acum l-am vazut tot dand refresh-uri la pagina … iar ca maine pregateam un post cu bitch-ul/lupa meu/mea de la castelu’ ghica. in fine poveste amestecata! dupa asa provocare asa coincidente … imi mai ramane de zis doar: lorena ‘ti-ash lupa ta :)…blip-blip. cenzurat da’ maine , pe blogu’ meu, cred ca o sa fac mai mult sens ceea ce zic acum). vedem.
despre asta vorbeam —–>http://mentosan.blogspot.com/2008/02/im-bitch-lupa-mea-jumate-husky.html
In 25 ianuarie a.c. m-am departit de un prieten la “Raiul animalelor”.Noua ani si 25 de zile a avut incredere in mine si nu a stiut sa-mi reproseze nimic niciodata.O chema Dona, era femela de dobermann, era camaradul meu, bodyguardul meu, umbra mea, tovarasa mea de football in post de portar, piticul meu (36 de kg), titi, tzitzi, tzitziroi, tzitzeica, feta, fete, chechelul meu.
Mi-a dat-o Dumnezeu la 2 1/2 luni si mi-a luat-o dupa 9 ani.Am purtat-o in buzunarul de la geaca cand am adus-o acasa, am suferit cu ea la diversi idiotzi de veterinari pentru o serie de de diverse tratamente aiurea, cat timp a fost mica. Nu fura mancare, statea in sezand unde ii dadeai comanda, dadea labuta in semn de noroc. Si mai ales imi sarea in brate pe muzica sud-americana si dansam cu ea, pe picioarele din spate si cu labele din fata la nivelul bustului meu….
Am strans toate pozele si i-am inramat 2 din ele . Atat.
Cînd eram mic, locuiam la casă. Aveam cîine, găini, porc şi-o grămadă de porumbei – de fapt, aceia erau exclusiv proprietatea ‘bătrînului’ – şi întîmplător cîte o raţă.
Dar eu, aşa mic cum eram, îndrăgeam cel mai mult găinile. Mai ales că le ştiam de cînd ieşeau din ou. Le puneam nume la fiecare, imediat ce le dădeau penele: Moţata, Pistruiata, Pintenatu’ şi aşa mai departe.
În cîte o dimineaţă, mă trezeau din somn cotcodăceli disperate care se stingeau apoi uşor… Iar cînd ieşeam să fac ‘apelul’, vedeam că lipseşte cînd una, cînd alta. Într-un final, am înţeles de ce. Am plîns… şi-apoi am renunţat să mă mai ataşez de animale. Am renunţat să le mai pun nume şi să-mi pese.
N-am renunţat, însă, să mă ataşez de oameni. Lor încă le mai pun nume: le spun ‘prieteni’. Dar şi ei dispar cu timpul… unul cîte unul… fără zbateri, fără ţipete… doar… dispar…
mie mi-a placut cel mai mult motoflinchi. chiar am incercat sa-l rostesc cu voce tare dar nu prea mi-a iesit ca-s sasaita. si-apoi mi-e c-o fac geloasa pe catelusa mea care mi-a sarit pe genunchi, a mirosit cam tot ce putea pe birou si apoi s-a incovrigat cumintica si-a adormit. cum naiba poate sa doarma cu muzica asta tare?
asta cu săritul pe birou a fost reacţie la “moţoflinchi”? 😛
haide măăă, despodobeşti de podoabe bunătate de haimana motănesciană…shame on you. ONGul Salvaţi coaiele motanilor o să te pedepsească!
mangaloy, am ezitat îndelung înainte de operaţiunea “foarfeca”. Dar în momentul în care pisi ajunsese să îmi violeze cu bestialitate toate bluzele, fularele şi căciulile, şi ori de câte ori auzea sonerie de mobil (îl excită vibraţiile, chiar şi acum) îşi marca teritoriul, dacă înţelegi ce vreau să spun… mi-am dat seama că se impune.
nu, nu a fost reactie la motoflinchi ci la faptul ca m-a pufnit rasul cand am dat de cuvant.
🙂
Am avut unul identic, il chema Tiganu 🙂
De ce “ai avut” şi nu îl mai ai?
Problema teritoriului motănescian a fost intens dezbătută de exegeza contemporană. Paul Ricoeur şi.a unit vocea (eveniment notabil) cu Umbertino Eco spunând că discursul, textul, nu poate renunţa la podoabele metaforei, şi un discurs prea stilizat de podoabe are repercursiuni asupra comportamentului social al subiectului motănescian. Pe de altă parte, unii, ca Derrida si Hugo Grotius, au arătat că e nevoie cateodată de o “despăduchere” a textului, astfel incat acesta sa exprime sincer, clar si limpede gândurile motănesciene.
Această mare dilemă a hermeneuticii actuale nu a avut o rezolvare clară, spune Mangaloy, citând ca sursă agenţia Motanpress.
😀 . eu zic că e nevoie să se ţină cont şi de fiecare situaţie în parte. Dacă teritoriul motănescian se află într-o casă cu chirie, se impune neutralizarea lui volens-nolens.
Alte nume: Guguluţ (aşa îi ziceam eu pisoiului meu când făcea boacăne), Piţişor (ţinînd cont că-l cheamă Piţi) dar cred că-i ajung şi lui la câte are 😀
piţişor îi zic şi eu. am uitat să menţionez cocoloş, moliciune, mătăsosu-pufosu-blănosu-botosu şi jivină-împieliţată.
Cora mea, o catelusa metis de terrier mai e si Bombina ,Pufulina, Grasa,Cocolino, Cocorutza, Congo, Congolina