În această seară, mi-am exfoliat sufletul. Uneori, zgura cotidiană favorizează alcătuirea unui strat de celule moarte peste sensibilitatea noastră. Noroc că există soluţii şi pentru asta…
În seara asta, am fost o oră şi ceva, poate două, în New Orleans. New Orleans reînsufleţit pe scena Odeonului, de cea mai impresionantă formaţie de jazz: Benko Dixieland Band.
Menţionez, nu sunt fanul lor. Mai bine zis, nu eram. Dar am citit un articol, cum că atât Ronald Reagan (mai demult), cât şi Dubya Bush i-au felicitat în persoană, şi românul cârcotaş din mine a zis: “Ce vrăjeaaaaală!” Apoi s-a întrebat: “Ce motive ar avea 2 (doi) preşedinţi americani să felicite o trupă ungurească de jazz?” Şi m-am dus să aflu răspunsul. Mi-aş fi dorit să vii şi tu…
Bun. Prima impresie e f. plăcută. Opt interpreţi (vocal şi instrumentişti) toţi purtând costume roşii, cămaşă albă şi un cochet papion negru, apar pe scenă cu o înduioşătoare solemnitate ludică (prilej să remarc că unii oameni, ca şi vinurile, devin mai speciali şi mai ameţitori, pe măsură ce înaintează în vârstă) şi intră în nişte acorduri vesele, nostalgice, uşor recognoscibile, care te transpun în New Orleans. Îţi creionează o lume. O lume a stilului, o lume în care artistul îşi respectă/adoră/divinizează menirea de artist, şi e recunoscător publicului că a venit să îl vadă, şi conştient că e o onoare pentru el că x indivizi şi-au lăsat teveul-purcelul-căţelul şi au ales să traverseze viscolul, pentru a fi acolo… O lume a atât de cunoscutelor şi jovialelor acorduri de altădată…
Bun. Asta e doar începutul. Pentru că, dacă solistul unui ansamblu e virtuozul cel mai virtuos (sau virtuosul cel mai virtuoz, adică ăl mai instrumentist din toţi) poţi afirma cu încredere că Benko Dixieland e o trupă de 8 solişti. Conducătorul trupei şi naşul ei, clarinetistul Benko Sandor, e un geniu al clarinetului. Dar trombonistul e un geniu al trombonului, pianistul e un geniu al pianului, trompetistul e un geniu al trompetei ş. a. m. d. Pe melodiile de jazz f. familiare (optzeci la sută prelucrări, hituri, şlagăre pe care şi tu, şi eu, şi ei şi ele le ştim şi le fluierăm în duş: When You’re Smiling, What a Wonderful World, Just a Gigolo, Nobody Knows The Trouble I’ve Seen, Alexander’s Ragtime Band, It’s A Long Way to Tipperary, etc. încheiate apoteotic cu un When The Saints Go Marching In cum n-am auzit în viaţa mea) – băieţii ăştia (trecuţi simţitori de a doua tinereţe, dar mânuindu-şi instrumentele cu o pasiune adolescentină) realizează nişte improvizaţii instrumentale-vocale de te lasă fără aer. Îmbinând vijelia cu zefirul. Un acord pasional apoi, pe neaşteptate, unul cutremurător de tandru. Şi apoi un gest cabotin – să pareze patetismul. Instrumentele prind viaţă în mâinile lor. Încep să râdă, să plângă, să sufere, să alinte, să iubească.
Asta e! În ceea ce fac Benko & Co e enooooorm de mult suflet. Combinat cu multă precizie, şi multă imaginaţie. Şi talentul de a interpreta cu o prospeţime uluitoare. Viu şi plin de energie. Şi talentul de a reconstitui inima, spiritul şi sângele unei Americi pe care nici americanii nu o mai au. De-aia le-au trimis doi preşedinţi americani scrisori de felicitare… Şi doi sunt mult prea puţin.
Iată un sample (cu menţiunea că nu conservă nici 10 la sută din forţa de captivare pe care o are trupa live, şi energia cu care te fac să te pomeneşti că ţi-ai exfoliat nu doar sufletul ci şi palmele, şi plămânii – până şi pe mine, care sunt o doamnă, şi nu urlu la concerte 🙂 ):


Da, e frumos in New Orleans. Mi-ar fi placut si mie sa fiu pe-acolo… 🙂
Măi, nu exagerez. concertul din seara asta a fost FABULOS!
Şi nu trebuia să trimiţi de trei ori mesajul, s-a salvat din prima. numai că eu moderez comentariile aici… aşa că apare doar când apuc să îi dau ok. Chiar dacă nu apare pe loc, există în memorie.
Da, m-am gandit eu ca tre’ sa fie ceva de felu’ ala, cu comment-urile. Dar de obicei aparea din prima si zicea: “parerea ta astepta cuminte cu boticul pe labutze pana e de acord Lorena cu ea” 😛 Chiar mi-ar fi placut sa vin…Mai ales dupa ce-ai povestit tu acum. 🙂 Ah, si clipul, da…
Repet: clipul e zero barat pe lângă intensitatea interpretării live. e aşa… orientativ.
Ce chestie, chiar azi citeam pe tren `Scrisori din New Orleans` de Andrei Codrescu, volum de publicistica. Ciudat cum unele experiente iti pot provoca melancolia unor locuri pe care nu le`ai vazut niciodata…
Asta-i of-ul vietii mele de mama, ca nu pot merge la concerte. Mama ei de viata…
oda: asta e menirea de bază a artei: să te rupă din cotidian.
crisatcross: îmi pare rău.
De unde ştii că aşa e în New Orleans?
manoland, ce comment dezamăgitor din partea ta…
nu, nu ştiu cum e în new orleans. şi nici nu contează cum e în new orleansul adevărat unde probabil că lumea munceşte opt ore pe zi şi mănâncă junk food. ceea ce contează, e mirajul unui univers artistic pe care tipii ăştia reuşesc să îl creeze pe scenă. “the new orleans feeling”, dacă vrei.
FericituOle ce ne esti!
sa caut niste jazz
on line
merci
succes!
Chitaristul de jazz Jean Francois Prins va concerta in Romania, duminica17 februarie, de la ora 18.00, la Sala Radio din Bucuresti.
eh?!!!
prea repede pentru mine. după benko, riscă să mă dezamăgească.
Mie numi plac unguri.
mie nu-mi plac xenofobii. toţi avem micile noastre antipatii, nu?
a, da! şi nu-mi plac oamenii născuţi în 1975. 🙂
Multam! mi-ai largit orizonturile.Benko, deci! Mi-au trezit interesul, o sa caut mai mult.
fuarte frumos! aj fi vrut s ajung 🙁
xenofobi astia sunt tot un fel de unguri ca atunci nici mie numi plac
Isa, babylonoise: ieri am avut o zi catastrofală. dacă nu ar fi fost benko, postarea mea ar fi fost “Arta de a muri:zece metode eficiente de sinucidere.” 🙂 Vă daţi seama cât de buni au fost dacă mi-au schimbat radical dispoziţia…
dadatroll: da, xenofobi sunt tot un fel de unguri. pe viitor îţi propun tagul “xenofobu_e_prost”.
De ce dezamăgitor? Văd că eşti dezamăgită foarte repede: comentariul meu, un chitarist de jazz…
Te întrebam extrem de ţintit, pentru că ceea ce CREZI tu că înseamnă New Orleans nu mai e valabil de mult timp şi în nici un caz după Katrina. Spiritul Dixie se încearcă din greu a fi refăcut, dar e dificil, atât timp cât marea majoritate a artiştilor au părăsit zona, forţaţi de lipsa angajamentelor şi a acoperişului de deasupra capului.
Te mai întrebam pentru ca New Orleans-ul anilor ’90 era oraşul săptămânii Mardi Gras, în timpul căreia, în teritoriul respectiv, multiple legi (în afară de cele referitoare la omoruri) deveneau opţionale.
Aşa, e frumos să faci o comparaţie aşa artistică, înduioşătoare. Doar că nu mai e de mult valabilă, mai ales dacă nu precizezi perioada la care te referi.
Manoland, văd că discuţia cu tine e ineficientă în cel mai înalt grad, ca să nu spun deranjantă.
Credeam că perioada la care mă refer e cât se poate de evidentă – şi culmea, pentru restul comentatorilor chiar este. Aşa că acest căutat al nodului în papură nu ţine… sorry.
Două la mână, restul lumii a înţeles, se pare, ce spuneam cu chitaristul de jazz. Pur şi simplu, faptul că după ce savurezi performanţe atât de strălucitoare, ca cele oferite de Benko, ai nevoie de timp, să digeri. Şi un eventual spectacol prost te-ar nemulţumi de patru ori mai mult.
Mă impresionează faptul că ne etalezi cât eşti de informat. Dar, citez şi eu din mine (de ce nu citiţi, oameni buni, postarea înainte să săriţi aiurea cu răutăţile de doi bani) “talentul de a reconstitui inima, spiritul şi sângele unei Americi pe care nici americanii nu o mai au.” Aşadar… mai multă atenţie, ok?
Foarte tare ..! Imi pare rau ca nu am aflat de ei mai devreme.
Mulţumesc, Euca. Sper să îi găseşti şi să îţi placă.
În altă ordine de idei, după o ploaie de impertinenţe – evident, trimise la spam – un comentator civilizat e ca o gură de aer proaspăt. 🙂
Deci sunt ca secui?
da, dadatroll, eşti ca secui. 🙂