O oră în New Orleans

În această seară, mi-am exfoliat sufletul. Uneori, zgura cotidiană favorizează alcătuirea unui strat de celule moarte peste sensibilitatea noastră. Noroc că există soluţii şi pentru asta…

În seara asta, am fost o oră şi ceva, poate două, în New Orleans. New Orleans reînsufleţit pe scena Odeonului, de cea mai impresionantă formaţie de jazz: Benko Dixieland Band.

Menţionez, nu sunt fanul lor. Mai bine zis, nu eram. Dar am citit un articol, cum că atât Ronald Reagan (mai demult), cât şi Dubya Bush i-au felicitat în persoană, şi românul cârcotaş din mine a zis: “Ce vrăjeaaaaală!” Apoi s-a întrebat: “Ce motive ar avea 2 (doi) preşedinţi americani să felicite o trupă ungurească de jazz?” Şi m-am dus să aflu răspunsul. Mi-aş fi dorit să vii şi tu…

Bun. Prima impresie e f. plăcută. Opt interpreţi (vocal şi instrumentişti) toţi purtând costume roşii, cămaşă albă şi un cochet papion negru, apar pe scenă cu o înduioşătoare solemnitate ludică (prilej să remarc că unii oameni, ca şi vinurile, devin mai speciali şi mai ameţitori, pe măsură ce înaintează în vârstă) şi intră în nişte acorduri vesele, nostalgice, uşor recognoscibile, care te transpun în New Orleans. Îţi creionează o lume. O lume a stilului, o lume în care artistul îşi respectă/adoră/divinizează menirea de artist, şi e recunoscător publicului că a venit să îl vadă, şi conştient că e o onoare pentru el că x indivizi şi-au lăsat teveul-purcelul-căţelul şi au ales să traverseze viscolul, pentru a fi acolo… O lume a atât de cunoscutelor şi jovialelor acorduri de altădată…

Bun. Asta e doar începutul. Pentru că, dacă solistul unui ansamblu e virtuozul cel mai virtuos (sau virtuosul cel mai virtuoz, adică ăl mai instrumentist din toţi) poţi afirma cu încredere că Benko Dixieland e o trupă de 8 solişti. Conducătorul trupei şi naşul ei, clarinetistul Benko Sandor, e un geniu al clarinetului. Dar trombonistul e un geniu al trombonului, pianistul e un geniu al pianului, trompetistul e un geniu al trompetei ş. a. m. d. Pe melodiile de jazz f. familiare (optzeci la sută prelucrări, hituri, şlagăre pe care şi tu, şi eu, şi ei şi ele le ştim şi le fluierăm în duş: When You’re Smiling, What a Wonderful World, Just a Gigolo, Nobody Knows The Trouble I’ve Seen, Alexander’s Ragtime Band, It’s A Long Way to Tipperary, etc. încheiate apoteotic cu un When The Saints Go Marching In cum n-am auzit în viaţa mea) – băieţii ăştia (trecuţi simţitori de a doua tinereţe, dar mânuindu-şi instrumentele cu o pasiune adolescentină) realizează nişte improvizaţii instrumentale-vocale de te lasă fără aer. Îmbinând vijelia cu zefirul. Un acord pasional apoi, pe neaşteptate, unul cutremurător de tandru. Şi apoi un gest cabotin – să pareze patetismul. Instrumentele prind viaţă în mâinile lor. Încep să râdă, să plângă, să sufere, să alinte, să iubească.

Asta e! În ceea ce fac Benko & Co e enooooorm de mult suflet. Combinat cu multă precizie, şi multă imaginaţie. Şi talentul de a interpreta cu o prospeţime uluitoare. Viu şi plin de energie. Şi talentul de a reconstitui inima, spiritul şi sângele unei Americi pe care nici americanii nu o mai au. De-aia le-au trimis doi preşedinţi americani scrisori de felicitare… Şi doi sunt mult prea puţin.

Iată un sample (cu menţiunea că nu conservă nici 10 la sută din forţa de captivare pe care o are trupa live, şi energia cu care te fac să te pomeneşti că ţi-ai exfoliat nu doar sufletul ci şi palmele, şi plămânii – până şi pe mine, care sunt o doamnă, şi nu urlu la concerte 🙂 ):