Piticii sperioși ai lui Constantin Cojocaru

Unteatru este UN teatru. Adică un locșor intim, cu două spații de joc și o cafenea intimă, unde se face teatru privat de înaltă ţinută artistică. (nu îmi place termenul “independent”, pentru că nici un creator nu e total independent. Munca mea pe acest site depinde de donaţiile voastre, aşa cum spectacolele celor de la Unteatru depind de numărul de plătitori de bilet. Doar bugetul utilizat pentru producţie este din fonduri private, nu publice.)

Taman de aceea, vă încurajez să daţi un like pe pagina de Facebook a celor de la Unteatru, să le urmăriţi programul şi să mergeţi la spectacole, pentru că e un miraj care, dacă nu e întreţinut, dispare.

Ieri seara, am fost la premiera unui text dificil: Ultima bandă a lui Krapp, de Samuel Beckett, unul dintre principalii autori ai teatrului absurd. E un one man show, iar subiectul lui e extrem de sensibil şi dureros. Krapp are 69 de ani şi o colecţie de benzi înregistrate cu propria lui voce, de la vârste mult mai tinere. Un fel de precursor al vlogurilor de pe Youtube, doar că privat. (Glumă.)

Acum, când se aude dându-se mare şi important, cum face toată lumea în tinereţe, pe Krapp îl apucă un râs copios. Evident, ca orice om inteligent, are un uriaş moment de jenă revizuindu-şi aroganţele fără acoperire, şi apoi, face o ultimă încercare. Să înregistreze banda cea mai autentică, în care să spună TOT. Dar şi acest “tot” e relativ.

Textul e o bijuterie pentru un actor la vârsta a treia, şi mai ales pentru tipologia domnului Cojocaru. Şi explic. Din experienţa mea de scenă, puţină cum e ea, sunt două tipuri principale de actori. Actorii-tanc, care o zic pe-a lor, surzi şi orbi la ce fac cei de lângă ei, şi concentraţi doar ce poante să mai dea, şi actorii-vioară, care îşi fac rolul din ceea ce primesc pe scenă. În sensul că ascultă, încasează şi vibrează la cea mai mică chestie care se întâmplă, într-un mod foarte real.

Domnul Cojocaru e din această a doua categorie, şi are o mare sensibilitate în a încasa ce povestesc versiunile lui mai tinere de pe înregistrări. Pur şi simplu, să-l vezi stând şi ascultând e mai spectaculos decât un număr de circ cu acrobaţi. Toate poveştile alea de pe benzi prind viaţă şi adevăr, prin privirea, tăcerile şi reacţiile lui.

Regia lui Toma Dănilă e un pic prea statică şi lentă pentru gusturile mele, dar coerentă, cu arhitectură clară, motivată, şi cu inteligenţa de a exploata din plin materialul actoricesc pentru crearea emoţiei. Şi curajul de a lua acest text greu al lui Beckett şi a-l transpune în ţesătură scenică e lăudabil în sine, nemaivorbind că oferă o partitură magistrală unui om care are exact personalitatea artistică adecvată.

Am ajuns un pic mai devreme la spectacol, pentru un scurt interviu cu domnul Cojocaru. Punctat arar cu intervenţii ale lui Toma Dănilă. 🙂

TROLLYWOOD: O să încep interviul cu o întrebare ireverenţioasă: deşi aveţi o vârstă impunătoare, porecla dumneavoastră a rămas Ţâcă. Cu variaţia irezistibilă “domnul Ţâcă”. Cum vă simţiţi când vă auziţi strigat astfel? 

CONSTANTIN COJOCARU: La început, mă enerva foarte tare. Apoi, a început să îmi placă. Iar acum, ascult cu ce inflexiune îmi rosteşte fiecare om în parte porecla, să hotărăsc dacă-i dau voie să-mi spună aşa, sau nu.

Eu mă calific? 

Mai vedem, mai vorbim.

Ce v-a îndreptat spre Samuel Beckett acum, la final de 2018? 

A fost propunerea lui Toma Dănilă. Eu nici nu mă gândeam să urc singur pe scenă, să abordez ceva atât de complex.

Eu pe Toma Dănilă îl cunoşteam în calitate de actor.

Este şi actor. Dar, între timp, a făcut şcoala de regie. Din fericire, temele care îl interesează pe el ca regizor sunt foarte frumoase. Acum, suntem la a doua colaborare. Prima a fost în piesa “Vârstele lunii” de Sam Shepard (tot la Unteatru, n. r.), un mare dramaturg american. Acolo joc alături de Gelu Niţu. Apoi, a urmat acest Beckett. Acest personaj de care sunt foarte departe, şi nici nu mă gândeam că pot susţine ceva care se poate numi one man show. Toţi îşi doresc asta; dar eu ajunsesem la concluzia că e prea târziu. N-are nici un rost să mă apuc acum de aşa ceva. Dar Toma m-a convins. În primul rând pentru că a venit cu o traducere extraordinară, nu varianta aia total neîndemânatică pe care o ştim cu toţii. A găsit o traducere a lui Beckett însuşi, din engleză în franceză, şi el a tradus-o în limba română. Mi-amintesc, la un moment dat, când Cehov a fost tradus în Franţa, cu un limbaj academic…

Nu degeaba se spune: traduttore traditore. Se adaugă mereu un pic din personalitatea traducătorului. 

Sigur că da. Şi atunci, la prima colaborare în Franţa, la “Pescăruşul”, la Montpellier, regizoarea – foarte tânără – s-a dus ea însăşi la Moscova, a băut vodcă şi a mirosit pâine, şi a convins pe cineva de vârsta ei să-i traducă Cehov aşa cum a fost scris. Nu înfrumuseţat. Comedie, cu limbajul frust de la moşie, de la ţară.

Ce vă propuneţi în versiunea dumneavoastră de Beckett? 

Pariul meu cu mine este să fiu foarte sincer şi adâncit în această viaţă ratată. Mărturisesc că, atunci când am citit pentru prima oară textul acesta minunat, mi-a produs coşmaruri. Şi atunci, am căutat să ajung în profunzimea acestei vieţi pierdute, cu neputinţă de a fi reluată astăzi. Chiar dacă gândul spune să stai nemişcat în întuneric, întins, şi totuşi să hoinăreşti. Să te întorci înapoi, să trăieşti din nou toată nefericirea aia. pe care o ştii foarte bine. O singură dată nu ţi-a fost de ajuns. E într-adevăr ceva tulburător. Şi motivul beckettian e acela de a sta de vorbă cu tine însuţi. E adevărat, vocea de pe bandă e a ta de acum 30 de ani. În acest moment, nu mai înseamnă nimic un an. Doar gânduri amare şi constipaţie.

Regăsiţi ceva şi din dumneavoastră în această stare de spirit? 

Este obligatoriu. Ca actor, tot ce gândeşti şi tot ce simţi se vede pe tine. Şi dacă gândurile mele ajung în profunzimea acestei vieţi ratate, automat mi-o asum. Altfel nu pot merge înainte.

În plus, rolul mi se pare extrem de ofertant pentru un interpret de vârstă înaintată, pentru că această vârstă are o anumită formă de frumuseţe greu de explicat. O frumuseţe a uzurii, a lucidităţilor şi dezamăgirilor, a fragilităţii şi a supremei rezistenţe. Deşi se fac şi compoziţii de vârstă, arareori iese ce trebuie. 

Chiar dacă mintea ta înţelege datele rolului, a-ţi asuma actoriceşte înseamnă să-ţi intre pe pori. Cumva, seamănă cu o obsesie bună. Viaţa asta ratată a lui Krapp te urmăreşte zi şi noapte. Până şi în somn, nutreşti acest lucru. Pe de altă parte, dacă eşti harnic şi începi să pui problema logic şi să analizezi adevărul, nu se întâmplă nimic.  Pentru că această obsesie bună este lucrată de nişte pitici sperioşi. Dacă o conştientizezi excesiv, ei fug. Şi atunci, trebuie să vorbeşti cu ei întors cu spatele. Să nu simtă că li te adresezi exact lor.

Păstrând obsesia bună, ei lucrează liniştiţi, tu nu-i tulburi, şi într-o zi spui: Aaaa, ştiu! Ei ţi-au şoptit chestia asta.

 

Vezi această postare pe Instagram

 

O postare distribuită de Lorena Lupu (@lorena.lup) pe

E cea mai convingătoare lecţie de actorie la care am asistat în viaţa mea. Şi ştiu că aţi şi predat actorie la un moment dat. 

Am predat demult. Şi am ajuns la concluzia că e greu să predai actorie. Regula esenţială este: Nu ştiu. O să vedem. Or, dacă eu predau actorie, trebuie să pretind că ştiu. Şi mimez că ştiu, iar şi iar, până ajung să ştiu un singur lucru, şi pe ăla îl fac. Şi nu acesta ar trebui să fie scopul.

Plus că una e să lucrezi cu propriii pitici sperioşi, şi alta e să lucrezi cu ai altora. 

Cu nişte pitici care nu sunt sperioşi deloc! Hahaha. Am predat actorie în tinereţe, la şcoala populară de artă din Piatra Neamţ. Mă laud cu faptul că am întâlnit nişte copii foarte talentaţi. Dau trei exemple. Ecaterina Nazare, care a fost actriţă la Naţional şi acum cred că s-a pensionat, ca şi mine. Dinu Manolache, pe care îl iubesc pur şi simplu aşa, în lipsă. Un actor de o sinceritate şi de o sensibilitate tulburătoare, inteligentă. Şi Vasile Muraru. Când am venit la Bucureşti, mi s-a propus să predau la institut – acuma e universitate. Am stat, m-am gândit, şi piticii mi-au şoptit: Nu te duce.

Acţionaţi frecvent după cum vă spune instinctul?

E regula de bază. Dacă ai copilărit în condiţii bune, dacă ai citit ceea ce trebuie şi ai întâlnit oamenii potriviţi, nu vei fi în situaţia să iei hotărâri judecate adânc, matematic. Trebuie să laşi viaţa să te trăiască.

Şi dumneavoastră vă supuneţi acestei condiţii? 

Chiar dacă asta mă aduce uneori la o stare de inactivitate, mă consolez cu faptul că nu tulbur cursul firesc al lucrurilor.

Sunteţi yoghin. 🙂 

Yoga este pentru orientali. A, desigur, aş putea face exerciţii, dar probabil că nu le-aş simţi aşa cum le simt ei.

Glumeam în legătură cu “lasă viaţa să te trăiască”. 

Am vizitat la un moment dat Japonia şi, dacă eşti în Japonia, cauţi să ajungi la Kyoto. M-am dus la Kyoto cu trenul şi am intrat în multe temple. Printre care un templu zen. Acesta avea o curte interioară cu un fel de lac secat, în care erau nişte pietre. Dacă stăteam în picioare, puteam număra cincisprezece pietre, dacă mă aşezam pe marginea acestui pseudobazin, nu puteam număra decât paisprezece. Încercam să o prind pe a cincisprezecea, şi cum mă mişcam să o văd, dispărea alta. Ei, acest fapt, că există ceva necunoscut pe care nu-l tulbur şi care, probabil, face parte din filozofia zen, e un lucru pe care l-am observat de multe ori. Fără să mă pretind mare expert.

Nici nu cred că poate fi vorba de a te pretinde expert, când un om îşi relatează experienţa de viaţă. În fond, suntem cei mai intimi martori ai vieţii noastre. 

Da, da, ne confesăm. Dar e greu să te uiţi la propria viaţă şi să tragi concluzii juste. Privind în urmă la a mea, nu pot să spun că am vreun regret. Aşa a fost. Sunt fatalist.

Aş vrea să vă întreb un lucru, mai ales că sunteţi printre actorii care au trăit multe epoci din teatrul românesc. Cum consideraţi că aţi evoluat ca artist, de-a lungul timpului? 

Asta să spună alţii. 🙂 Eu am făcut o şcoală foarte solidă din punct de vedere teatral, bazată pe mijloace, pe rostire, pe cuvânt, sub influenţa directă a lui Nottara, în anii 60. După care, mi s-au propus fel de fel de roluri. Foarte diverse. Am început cu Harap Alb şi Romeo, şi am ajuns la spectacole de teatru popular, la Giuleşti, unde aveam roluri mici, de culoare. Acestea m-au obligat să investesc foarte mult în fiecare pas pe care îl făceam pe o scenă. Şi eram atent şi la ce spunea fiecare regizor, pentru că spectacolul era al lui, nu al meu. Acest exerciţiu de credinţă, asumare şi implicare în rolişoare mici, comice, a durat 15 ani. Iar asta m-a făcut ca, la 50 de ani, să am o valoare de întrebuinţare foarte mare, hihihi.

Comedia e un bun educator, e colorată, flexibilă şi oferă mult mai mult prilej de joacă. 

Am ajuns la o concluzie. În general, publicul se sperie de inteligenţă, de deşteptăciune. Şi atunci, când văd pe scenă pe cineva care pare mai prostuţ decât ei, se bucură foarte tare. De aici şi toate prostiile pe care le vedem la televizor. Să jubileze spectatorii: “A, eu sunt mai tare decât ăla!”. De aceea râd ei când aluneci pe banană şi nici nu simt că ţi-ai spart capul.

Şi trebuie neapărat să ne punem în ipostaza asta? 

Publicul seamănă cu un purceluş care, dacă-l gâdili pe burtă, e foarte fericit. Dar tu ca actor trebuie să-l duci în zone în care el să fie tulburat. Să simtă ce n-a simţit şi să plece mai curat.

Aceasta e definiţia dată de Aristotel catarsisului. 

Aşa este.

Spuneţi că sunteţi elevul unei şcoli bazate pe rostire şi declamaţie, dar dumneavoastră, pe scenă, nu sunteţi câtuşi de puţin declamativ. 

Am trecut şi prin perioada în care se cultiva firescul stradal. Toată lumea din jurul meu şi mai ales colegii tineri – mereu m-am împrietenit cu colegi tineri – toţi căutau firescul firescului. În anii 70, la modă erau textele lui Monciu-Sudinski, cu personaje simple de pe stradă. Dar din sutele de actori care au abordat firescul acesta stradal, doi au rămas: Mircea Diaconu şi Horaţiu Mălăele. Iar ăştia au rămas nu pentru că au fost buni doar pe firesc stradal, ci pentru că au fost buni şi în multe alte direcţii.

În anii mei de comedie populară, de la Giuleşti, eram obligat la firesc, pentru că interacţiunea cu publicul era directă. Trebuia să joci frate cu el, şi n-aveai voie să te prindă că-l păcăleşti cu mijloace. Trebuia să fii de-adevăratelea.

Înainte de Giuleşti, aţi fost, cum aţi precizat, la Piatra Neamţ, un teatru de elită, care a oferit mereu act artistic de calitate. Cum a fost experienţa aceasta pentru dumneavoastră? 

N-am vrut să mă duc la Piatra Neamţ, am vrut să mă duc la Botoşani, pentru că de acolo sunt. Pe atunci, veneau directorii de teatre din ţară la spectacolele de la Casandra, să cunoască noua promoţie. Printre ei, era şi directorul de la Piatra Neamţ, Ion Coman, un strălucit director cu patru clase, pe mărturie, că arhiva arsese, şi care a făcut toate meseriile din teatru: portar, recuziter, maşinist, etc., până la director-adjunct şi apoi director propriu-zis. Ştia tot ce se putea şti despre actul teatral, simţea tot. Cu preţul unei mari singurătăţi, e adevărat.

El a venit la mine şi m-a întrebat: “Unde te duci?” “La Botoşani, acasă. La ai mei.”

De ce vă doreaţi să mergeţi acasă?

Pentru că tot puiul trage către mama.

Oare? 

Puiul care eram eu, na. Aşa, şi el a zis ironic: “Daaa, foarte bine faci. Bine gândiiit! Te duci la Botoşani, joci Hamlet.” Eu aveam 21 de ani şi arătam ca de 14. Ce Hamlet să joci, haha. Când am ajuns la repartiţie – nu eram prea sus în ordinea mediilor – mai era un loc la Piatra Neamţ. Am deschis gura să zic Botoşani, dar gura a zis Piatra Neamţ.

A, deci n-a încercat să vă convingă, s-a adresat tot piticilor dumneavoastră sperioşi. 

Sigur că da.

TOMA DĂNILĂ: Dar ai jucat Romeo la Piatra.

CC: Am jucat, dar la Purcărete. La Purcărete, nu la Piatra, haha.

Bună remarcă. Când joci la Purcărete, spaţiul fizic încetează să mai conteze. 😀 

Cred că a fost examenul lui de diplomă. Un spectacol atipic pentru Purcărete. Bănuiesc că nici nu-l trece în CV. Mă duceam la balconul Julietei, şi în loc să urc eu pe scară, cobora Julieta la mine. Şi în timp ce declamam noi pe acolo, începea o ploaie teribilă. Atunci, îmi scoteam eu mantia, o puneam pe Julieta, stăteam amândoi sub mantie, dar nu ne atingeam sub nici o formă. Iată o stare tulburătoare propusă de Silviu Purcărete.

Apropo de asta, vă mai deranjez cu o întrebare ireverenţioasă. Aveaţi acest aspect fragil şi atipic, într-o perioadă când în teatrul românesc se căuta bărbatul format haiduc, nalt la stat, mare la sfat şi viteaz cum n-a mai stat. V-a fost greu să fiţi diferit de mainstream, să zic aşa? 

Dimpotrivă, exact aşa cred că am intrat în institut. Am spus texte din Creangă, Eminescu, ce ştiam eu din Moldova, iar ei, cred eu, au hotărât: “Avem nevoie de puşti în teatru? Da. Îl luăm.”

V-aţi transformat particularitatea într-un avantaj, cum ar veni. 

Ideea asta că la 25 de ani joci Romeo şi la 60 Shylock, deci, ai mereu valoare de întrebuinţare, din etapă în etapă, este un lucru pe care numai unii actori pot să-l facă. Eu abia după 50 de ani am jucat la Odeon în roluri mari, ca Fraţii, sau travestiul din Gaiţele.

Pentru care, ştiu, aţi fost nominalizat la nişte premii. Parcă şi la Uniter. 

La Uniter pentru Gaiţele şi pentru Conul Leonida faţă cu reacţiunea.

Nu e tare să fiţi printre puţinii actori bărbaţi nominalizaţi la Uniter pentru roluri feminine? 

Mai mult de atât. La Festivalul de la Piatra Neamţ am luat premiul pentru cea mai bună actriţă. Dar premiul l-am luat şi pentru Ragnar din Cheek to Cheek, care era bărbat. Cred că toate actriţele m-au urât atunci.

Vă sperie ura? 

Ura e o promisiune bună. Se poate transforma oricând în iubire.

Cum aţi reuşit să vă detaşaţi, ca pui, de mamă? Mi-a rămas în minte faptul că vă doreaţi să mergeţi acasă după absolvire, lucru care mi se pare interesant. 

Mă duceam des acasă de la Piatra Neamţ la Botoşani şi mama îmi dădea lecţii de înfăţat plapuma. Apoi, am plecat în armată, şi problema s-a rezolvat imediat, că am stat şase luni la o şcoală de ofiţeri de rezervă, lângă Arad.

Cât de grea a fost armata pentru dumneavoastră? 

Dacă o iei în serios, e grav. Dar dacă o laşi să treacă pe lângă tine, cum am povestit că e bine să laşi lucrurile să curgă, nu e chiar aşa. Eu am lucrat nişte montaje literar artistice.

Aaaa, am înţeles acum. 

Prin urmare, stăteam toată ziua în bibliotecă, şi acolo, la Radna, am avut timp să citesc Cehov integral şi multe alte lucruri.

Aţi avut şi noroc. Mulţi oameni mi-au povestit că au ajuns în contexte în care au fost umiliţi şi hărţuiţi. 

Te poate atinge măgăria celuilalt, sau se poate să nu te atingă. Cum ar veni, eşti puţin mai nesimţit decât crede el. Dar e o nesimţire nobilă, de calitate. Te lasă netulburat.

Asta v-a şi ajutat să depăşiţi intrigile de prin teatre, care erau un sport de sine stătător în acea vreme când lumea nu avea internet să se descarce înjurând străini. 

Nu m-a interesat niciodată ce se întâmplă în teatru, cine cu cine. Eram ultimul care afla orice veste nouă despre chestiile astea. La început, mă simţeam handicapat. Pe urmă, mi-am zis: Dar de ce să mă încarc eu cu atâtea cancanuri şi chestii? Nu e ok deloc.

Şi dacă Ion Coman, directorul de la Piatra Neamţ, a ştiut să vă aducă în teatrul lui într-un mod atât de subliminal, cu siguranţă că a fost un mentor valoros. 

A fost un om special. După o divergenţă foarte dură de opinii cu Mitică Popescu pe ceva spectacol de teatru, Mitică a hotărât să-şi dea demisia. El a aştepta până când Mitică semna hârtia, apoi i-o lua şi o rupea. După aia, veneau cei de la partid să-i traseze sarcini. El cobora pe scările din spate şi nu era de găsit. O dată l-am vizitat, împreună cu un coleg. Locuia într-o garsonieră, la parter. Cum l-am găsit? Stătea în faţa frigiderului deschis şi mânca. Aşa era singurătatea lui.

Singurătatea dumneavoastră cum este?

Singurătatea mea se consumă în bucătărie. Acolo învăţ textele, visez rolul, acolo scriu poezii, şi mă inspiră în mod special când garnitura e defectă şi se aude pic, pic, pic…

Care e rolul de care sunteţi cel mai mândru, şi consideraţi că v-a împlinit artistic cel mai mult? 

Tocmai am spus că toate rolurile au fost extrem de importante.

Dar tot trebuie să fi fost unul care a însemnat mai mult decât celelalte. 

Primul. Am ajuns la Piatra Neamţ şi timp de un an şi jumătate, incluzând şase luni de armată, n-am jucat nimic. Eram inutil. Stăteam degeaba. Nu-mi venise rândul. Atunci m-au trecut toate gândurile: să mă călugăresc, să mă sinucid, să fug, să dispar în lume. Până când a venit Ion Cojar, care m-a distribuit în rolul Omului de Tinichea, în Vrăjitorul din Oz. Din acel moment, lucrând cu Ion Cojar, totul s-a schimbat. Acest debut, prima iubire, e totul.

Într-o viaţă de teatru, un actor poate lucra cu foarte mulţi regizori. Dar regizorii pe care îi consideri o întâlnire extraordinară sunt în număr de şase – şapte.

Care sunt cei şase – şapte ai dumneavoastră?

Să fac eu delaţiunea asta? Bine. Andrei Şerban, Radu Penciulescu, Sanda Manu, Alexa Visarion, Silviu Purcărete, desigur Ion Cojar…

TOMA DĂNILĂ: N-ai zis Dabija.

CC: Bine. Dabija şi Mihai Măniuţiu.

TOMA DĂNILĂ: Hai, bagă-mă şi pe mine.

CC: Da. Şi Toma Dănilă. Dar eu îl pun de la mine şi pe Alexander Hausvater. Şi pe Sânziana Stoica.

TOMA DĂNILĂ: Ne-ai băgat pe toţi. Te iubim.

 

*

Următoarele reprezentaţii cu Ultima bandă a lui Krapp pot fi descoperite consultând siteul teatrului.

 

 

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger