Poșta redacției: Există tratament pentru timiditate

Intro: Periodic, oferim iubire cititorului nostru. Nu, Gicu, nu sub formă de sex, stai jos. În schimb, luăm o dramă personală pe care mi-o trimiteţi pe mail, pe birou@lorenalupu.com, şi găsim o soluţie, pe care oricum n-o veţi urma, dar măcar ne distrăm.Şi misiva de data asta:

Bună, Lorena,

N-ai avut poșta redacției de mai mult timp, dar poate pentru că nu ți-am scris noi. 

Bravo. Te-ai prins. (Notă Lorena.)

Și atunci am zis să îmi adun curajul să-ți scriu eu. Mi-am tot dorit să-ți scriu, dar mi-a fost teamă că o să râzi de mine. 

Sunt un om foarte singur, dar nu pentru că vreau, așa cum povestești tu. Sunt un om singur pentru că sunt foarte, foarte timid. Mă ai în lista ta de prieteni din 2013, dar nu ți-am dat niciodată un comentariu. Mi-era frică să nu spun prostii și să nu mă iei la mișto. 

Nu am prieteni și nici nu mă pricep să-mi fac pentru că nu știu cum să-i fac pe oameni să mă placă. Toate interacțiunile mele cu străini sunt ciudate și după un timp, mă panichez și mă retrag. Prefer să mănânc o mie de cuțite decât să trebuiască să ies din casă, pentru că încă nu mi-am dat seama cum să nu par un extraterestru. Dar, de fapt, mă simt un extraterestru. Mă recunosc în toți ciudații ăia care-ți postează idioțenii pentru că ar vrea să se împrietenească cu tine și nu știu cum. 

Să scrii frumos în continuare, 

X. 

*

Dragă X,

Felicitări, ai ales omul potrivit pentru această conversație, pentru că și eu sunt timidă.

Nu m-am simțit niciodată în stare să mă bag în seamă nesolicitat, nu mi-a plăcut să cerșesc atenție cu basca în mână și nu cred în “Dacă te dă afară pe uşă, intră pe fereastră”.

No, b*tch, sau îmi faci covor roşu la uşă, începând de la minimum doi kilometri distanţă, sau nu te bucuri de prezenţa mea.

Cred că noi, timizii, suntem de fapt nişte orgolioşi. Sau ni se oferă buget de surle şi trâmbiţe, sau onoratul nostru kur se duce acasă, la Netflix and Mouton Cadet.

Ăia care sunt daţi afară pe fereastră şi intră pe uşă, sau cum ai zis tu, sunt mult mai puţin orgolioşi decât noi. Ei acceptă şi protocol B, şi protocol C, şi protocol omega, numai să fie acolo. Ei sunt adevăraţii milogi. Tu şi eu suntem genul de curviştine care nu acceptă decât protocol A sau se retrag la depou.

“Dar, Lorena, eu chiar nu mă aştept la nimic special, dimpotrivă, mi-e greu să intru în interacţiune cu oamenii”.

Exact asta îmi spuneam şi eu la 18 ani, când sufeream de exact aceleaşi simptome. Apoi m-am aşezat singură la o bere, să mă autoanalizez: Ce pot de fapt oamenii să-mi facă?

Nimic.

Cel mult să zică: Îmi pare rău, nu mă interesezi.

Aspect care-l paşte în mod egal pe viteaz, pe timid, şi toate gradele dintre.

Numai că, pentru că timidul e un orgolios deghizat, teama lui de “Îmi pare rău, nu mă interesezi” este mult mai mare decât a curajosului.

Cam pe la 27, când m-am acceptat ca fiind acest om care trebuie să se simtă iubit şi acceptat ca să poată da 100% – sau mai exact, acest om orgolios, care nu acceptă să dea 100% decât dacă acest 100% este recunoscut şi preţuit ca atare – mi-a fost infinit mai simplu să intru în interacţiuni cu oamenii.

Ce poţi face să scurtezi acest traseu?

Exerciţii de normalitate cu miză mică.

Şi anume, ieşi în oraş cu diverse treburi şi propune-ţi să porţi o conversaţie complet relaxată cu minimum cinci necunoscuţi pe zi.

Nu trebuie să tragi de oameni care nu par să vrea să participe. E exact efectul “mesaj privat nesolicitat” pe Facebook, şi îţi va răni orgoliul cu atât mai tare.

Caută interacţiuni care se nasc de la sine. Nu trebuie să fie cu femei cu ţâţe mari. Pot fi cu un om din metrou care poate are şi el chef de vorbă, sau ea; cu barmanul unei cafenele goale; cu un co-băutor într-un bar; cu o tanti bătrână care vinde liliac la metrou – după ce cumperi liliac, nu fi măgar să ocupi timpul femeii şi să nici nu cumperi marfa. Etc., etc., etc.

Ieşi din casă. E plin oraşul de oameni care vor să vorbească şi nu au cu cine.

Conversaţia e o artă care se dezvoltă prin practică, exact ca… pana mea, toate artele.

Obiectivul tău e să câştigi acest feeling general care-i face pe oameni atât de simpatici pentru alţi oameni: RELAXAREA.

Motivul pentru care unii oameni sunt foarte ciudaţi şi se simt extratereştri este pentru că nu sunt relaxaţi în interacţiuni.  Şi stresul resimţit de nevoia constantă de a impresiona îi face să se poarte în cele mai bizare şi mai dubioase moduri.

Dacă timpul îţi permite, ia-ţi şi un job de vară într-un loc cu lume. Casier la magazin, barman la o cârciumă fără pretenţii, front desk la o firmă care îşi permite să plătească un front desk, recepţioner la un hotel. Aşa, nu doar că vei învăţa, interacţionând opt ore pe zi, cum să te porţi normal cu oamenii, dar şi ce anume să le spui, raportat la dispoziţia lor de moment, să te simpatizeze.

Şi nu în ultimul rând, spune-ţi că nu e nimic atât de serios. Interacţiunea e un joc, şi chiar dacă mingea iese periodic în peisaj, ghinion, dar viaţa e prea scurtă să ne frământăm pentru amănunte minore.

Sper că ţi-am fost de folos,

Lorena.

***

Îţi place Poşta redacţiei? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger