Când vine vorba de thriller mystery, Igor Cobileanski e acest Martin Scorsese al Europei de Est. Mafioţi „buni”, mafioți cruzi care vor doar să vadă sânge țâșnind, toată paleta de interlopi e la degetul lui mic. Și cu două țări vulnerabile la trafic de droguri, trafic de persoane, trafic de arme, grup criminal organizat și orice alt tip de activitate ilicită care aduce bani celor ce urăsc să muncească și preferă să dea cu pumnul, așa cum sunt România și Moldova, putem spune că Igor are și va avea mereu material de inspirație.
Eu, admit, nu cunosc istoria contemporană a Republicii Moldova. Habar n-aveam cine a fost Vladimir Plahotniuc și de ce e el celebru. Dar un biopic bun spune povestea unui om în așa fel încât te ia din studenție, când Vlad părea un băiat bonom și inofensiv, preocupat doar de note și de iubirea unilaterală față de Irina, prietena colegului său, și te face să înțelegi cum frustrările de labagiu îi fac pe unii să ajungă la 40 de ani ratați care se oploșesc în secțiunea de comentarii și te spurcă în gol, iar pe alții, mafioți temuți de o țară întreagă.
Am văzut serialul cât timp a fost gratuit pe YouTube, dar, de câteva zile, dându-și seama că pot recupera o parte din bugetul de producție, oamenii l-au pus la „plătite”. Recomand să plătiți. Pe de o parte, e o producție artistică de o valoare estetică incontestabilă, și susțineți astfel creatori ce merită, și pe de alta, are un merit istoric incontestabil: înțelegi mecanismul corupției într-o țară săracă și vulnerabilă, și modul cum un singur individ parșiv și pervers ajuns la putere poate submina ani în șir de civilizație și progres.
Dar Plaha nu e propriu-zis un biopic. E genul acela de poveste, care se naște când eroul biografiei nu își dă acceptul să devină subiect de film, cum s-a întâmplat de exemplu cu Dreamgirls sau Velvet Goldmine.
Soluția e să creezi un personaj fictiv, care seamănă fizic cu omul real, face ce a făcut omul real, dar nefiind biopic, nu trebuie să ceri milog voie să incluzi tot ce e incomod, imoral și îngrașă, și să navighezi sensibilitățile a n persoane reale prezente în viața eroului, până în punctul în care povestea se golește de orice autenticitate, ci poți păstra boacăne, gafe, ticăloșii, speranțe năruite, tot ce face viața unui om demnă de povestit. Iar în acest caz, un avertisment legat de modul în care, noi, est-europenii, avem această flexibilitate morală care ne face să fim atrași de mincinoși, escroci și ticăloși ca de un magnet și să ridicăm la putere diverse personaje demne de tot disprețul.
Plaha nu e doar Plaha, Plaha e Dragnea, Plaha e Georgescu, Plaha e Simion, Plaha poate fi chiar Nicolae Ceaușescu, dacă îți încordezi imaginația, schimbi epoca și numele. Plaha e simbolul universal al pârlitului cu aspirații de dictator și suficientă șmecherie să profite de tot ce e greșit în jur pentru a acumula putere și a ține de ea cu dinții.
Dar aspectul pe care îl surprinde cu luciditate Cobileanski, în această poveste excepțional de bine scrisă, cu o aparentă simplitate ce revelează pas cu pas accentele terorii, e faptul că frustrările de labagiu nu dispar pe măsură ce eroul dă de bani, afaceri, influență, putere, până în punctul în care, când se deschide dosar pe numele lui, omul de la Anticorupție îl cheamă instant să-l avertizeze. Ci dimpotrivă. Răzbunările devin mai violente, mai sângeroase, mai sadice. Bagajul de umilință acumulat în adolescență nu dispare, ci răbufnește din ce în ce mai agresiv, pentru că Plaha nu se deconectează emoțional niciodată de el. Așa cum nu se deconectează emoțional de Irina, fata pe care n-a putut-o avea, deși e înconjurat de femei mult mai frumoase, mult mai disponibile.
Contrapunctul între scufundarea în ticăloșie a lui Plaha și consecințele acțiunilor lui – personajul mămicii căreia i-a traficat copilul, ajunsă acum pacientă la o clinică de boli mintale, rugând vizitatorii să-i aducă copilul înapoi e un pic artificial și mulgător de emoție – și e partea care mi-a plăcut mai puțin. Chiar nu era nevoie de genul ăsta de patetism de film rusesc din anii 60. Dar hei, suntem țări traumatizate de bagajul sovietic, inclusiv cultural, și, cum a zis marea filosoafă contemporană Anomalia Gavrilă, itizuatitiz.
Mi-a plăcut mai mult modul în care au rezolvat altă situație dificilă, a unei fete care vine la un presupus casting de modelling, în realitate racolare de prostituate. Fata intuiește că a ajuns pe mâinile unei rețele de traficanți, cere să fie oprit autobuzul, interlopii noștri par să fie de acord, îi promit că o duc până în primul oraș, dar o bagă sub un pod și o împușcă. Drama e conținută, nu lăbărțată lăcrămos, să plângă țața Floarea oftând melodramatic.
Bine, partea asta e chestiune de preferință personală, alți recenzori par fascinați de patetism și e dreptul lor.
Concluzie: Plaha e genul de serial cu care faci noapte albă. Atmosfera perfect redată a fiecărei epoci în parte, naturalețea cu care e surprinsă evoluția personajului, frumusețea discretă a cinematografiei, actoria subtilă și nuanțată, toate converg într-o experiență vizuală și narativă în care te vei regăsi ca locuitor al oricărei țări din fostul bloc comunist. Sigur ai avut la putere un Plaha, și sigur ai suferit un abuz inițiat de un Plaha, fie că ești basarabean, român, maghiar, sârb sau bosniac-herțegovinean. Și, deși ne doare să admitem, sigur la baza abuzului a stat un moment de al tău de prostie, în care te-ai crezut șmecher.
***
***
Izbeşte autorul cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say