Poșta redacției: Cuplul, după nașterea copilului

 

Intro: Periodic, oferim iubire cititorului nostru. Nu, Gicu, nu sub formă de sex, stai jos. În schimb, luăm o dramă personală pe care mi-o trimiteţi pe mail, pe birou@lorenalupu.com, şi găsim o soluţie, pe care oricum n-o veţi urma, dar măcar ne distrăm.

Şi misiva de data asta:

*

Bună, Lorena!

Urmăresc postările tale, atât de pe blog, cât și pe pagina oficială, suntem prieteni și pe Facebook, iar părerea și sfaturile tale, în modul tău unic, m-au făcut să-ți scriu.
Sunt într-o relație cu un bărbat pe care îl iubesc si din care a rezultat o minune blondă cu ochi albaștri de numai trei luni. Fiind în concediu de creștere, îmi petrec timpul doar cu ea. Nopți nedormite de la colici, mâncare, curățenie, tipic tradițional și clasic. Toate bune și frumoase, doar că am obosit, atât fizic, cât și psihic. Am avut o discuție cu partenerul de viață, în care  am explicat nevoile mele de odihnă, lipsa lui de implicare (îți spun că în aceste trei luni, nu a spălat un vas, [nu a pus un] un aspirator sau o masă caldă să pregătească, nu m-a întrebat măcar o dată dacă sunt bine, dacă am crampe, dacă m-am refăcut după naștere. Nimic. Atenție și interes zero.)
Pe lângă toate astea, i-am explicat: eu fac toate pentru bunăstarea noastră, mă aștept, când vii acasă, să aduci o energie bună, să petreci timpul cu noi, să comunicăm mai des. Mă sună doar o dată pe zi sau deloc. Iar la câteva zile tot aruncă cu acest gen de cuvinte: ai cearcăne, uite ce ai slăbit, ce față ai, îţi miros hainele a ceapă, parcă te uiți urât.
A fost ziua mea. Nici o atenție. Cea de nume, la fel. Desigur că au urmat discuții pe fondul acesta, despre nemulțumirile mele. A spus că mi se pare, ba că cer prea mult, ba să am răbdare, ba că am probleme, ba că e pandemie și că nu-s ieșită la aer, că sunt picată în depresie, etc. Iar cireașa de pe tort: a zis că îi pare rău că a făcut un copil cu mine (că sunt o cicălitoare). În fine. Îți imaginezi că am ripostat și eu cu câteva replici nedemne, dar nu mai pot. Simt că mă usuc. Am cerut doar prețuire, puțin interes  de la el, să facem o echipă. Atât.
Ce aș putea să zic: omule, nu pandemia te împiedică să spui un “mulțumesc”, nu pandemia te împiedică să spui: “draga mea, cum ţi-a fost ziua”, “mai poţi?”, pupicul de noapte bună sau de bun venit. În fine.
De comunicat, nu mai vrea sa comunice deloc. Dacă îi spun ceva, el nu e de vină, nu recunoaște nimic, el nu a greșit cu nimic.
Așa, doar acasă e așa. Când ieșim sau mergem în vizită, e la fel ca cel pe care l-am cunoscut: galant, jovial, atent. Stau ca proasta și mă minunez sau doar mi se pare mie câtă prefăcătorie (i-am zis și asta: “cum eşti în societate altfel?” Răspunsul lui: “mă simt aerisit.”)
Eu doresc să realizeze că pierde o familie, o femeie care-l iubește, dar am și eu limita mea de toleranță. 
S-a pus problema să ne despărțim. Eu i-am zis că accept, pentru că jignirile zilnice nu duc nicăieri, iar el nu vrea. Dar nici nu face nimic pentru a se schimba situația în bine. Așteaptă să treacă de la sine totul. Luna asta nici un ban nu a adus în casă. Habar nu am ce face. Peacă din casă seara câte o oră. Cică la plimbare, să se aerisească.
Nu stau pentru nici un alt motiv decât sentimentele care le nutresc pt el. Atât. Sunt o femeie care are un job cât de cât plătit pentru a se întreține singură cu un copil.
Unde greșesc?
Mulțumesc pentru timpul tău, cât și pentru un eventual răspuns!
Cu considerație,
X. 
***
Dragă X,
Greșești că mai stai.
Despărțirea aia nu trebuie “acceptată”, în condiţiile astea, ci îţi faci frumos bagajele şi te duci învârtindu-te. Apoi, dai boul sinistru în judecată şi îi ceri 1/4 din venitul lunar net pentru întreţinerea copilului. Atât îţi datorează. Numai pentru întreţinerea copilului. Dacă pe tine nu te bagă în seamă, va băga în seamă executorul judecătoresc.
Eu, una, nu am cicălit niciodată pe nimeni. Am spus frumos o dată ce nu-mi convine. Dacă nu s-a înregistrat informaţia, am spus cu morţi, răniţi şi băgare în zzzdă de mamă. Dacă nici aşa nu a trecut rampa, f***-ţi morţii mă-tii de câştigător la belciuge, n-ai înţeles ce se aşteaptă de la tine, haipa dă-te-n gâţii mă-tii.
Atâta timp cât un bărbat ţine la o femeie, o ajută, îi face cadouri de ziua ei şi îşi asumă partea lui de muncă în îngrijirea copilului comun. Când nu-i mai pasă, se p***ă pe nevoile ei cum se p***ă ăsta pe ale tale.
Uite, în public ştie să se poarte, şi ştii de ce?
Pentru că de opinia lumii îi pasă.
“Vai,  nu realizează că pierde o femeie aşa-şi-pe-dincolo”.
Păi, iată că n-o pierde. Tu tolerezi să se ducă o oră pe seară la f***t (ştim amândouă că asta face, nu?), tolerezi să nu ajute cu nimic la îngrijirea copilului mic, tolerezi să nu dea un ban în casă când copilul costă o droaie de bani şi din când în când mai protestezi un pic, dar îţi închide gura cu nişte vrăjeală proastă.
Va realiza că pierde aşa şi pe dincolo DUPĂ CE chiar pierde. După ce judecătorul va admite solicitarea ta care îi va lua silit o parte din venit pentru întreţinerea copilului. Nu, în morţii lui de gunoi jegos, faza cu “regret că am făcut un copil cu tine” nu e un răspuns valid, DUPĂ CE a apărut deja copilul şi plânge zilnic după mâncare, atenţie şi pamperşi. Numai pentru nesimţirea asta ar merita să treacă prin umilinţa unui proces pierdut. Şi să i se deducă automat acea pătrime din venit.
Pleacă mâine, dă-l în judecată poimâine. A vrut copilul, nu i l-ai făcut tu cu forţa. Sau cel puţin sper. Drept care, îşi va asuma că e tată, sau îl va face statul român să-şi asume. Nu sta să chinui copilul pe lângă un tată indiferent şi neimplicat, care nu contribuie cu nimic, că nu vei face decât s-o educi că aşa sunt bărbaţii. Iar asta e o jignire pentru bărbaţii care îşi onorează obligaţiile de soţ şi tată.
Recapitulăm: părăsit jigodia ordinară şi nesimţită mâine. Dat în judecată pentru drepturile copilului jigodia ordinară şi nesimţită poimâine. Savurat cum se milogeşte jigodia ordinară şi nesimţită să retragi plângerea până la data procesului, apoi luat banii lună de lună şi cumpărat din el pamperşi şi ce mai trebuie.
Baftă,
Lorena.
PS: F***-l în gură de jeg ordinar, băga-mi-aş p**a în toţi morţii lui.
PS2: E traumă din copilărie, exact ăsta e taică-miu, deci am voie. Nu fi maică-mea, să te tot milogeşti de el să se prindă ce femeie minunată eşti şi ce relaţie autentică are cu tine. Newsflash: îl doare în _I_.

***

Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.

 

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

8 Responses

  1. Ana G. says:

    E cel mai bun sfat pe care i-l putea da cineva! Să fugă de nenorocit cât mai repede.

  2. Gabriel says:

    Postscriptum genial :)))
    Și-o merită!

  3. Ancuta says:

    Am senzatia ca transformarea asta a lui e de putin timp si a aparut brusc. De aceea, dupa parerea mea, inainte sa pleci, incearca sa mergeti la un consilier. S-ar putea sa nu fie nesimtit, ci dezorientat, sa nu se poata adapta la noua situatie de tata, de ramas pe locul 2 din cauza copilului etc. Daca nu merge, macar stii ca ai incercat.

  4. Teo says:

    Dezorientat? Copilul plange in fiecare zi. Nu il pui pe stand by pana se orienteaza tac-su. A avut 9 luni sa se orienteze. Ea de ce nu e dezorientata?

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: