Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimi(te)ți problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.
Sau în consultaţie privată, contra cost.
Mesajul de azi spune aşa:
***
Bună, Lorena,
Urmăresc de multă vreme blogul tău și îndrăznesc să îți cer un sfat, pentru că îmi place foarte mult gândirea ta, diferită față de a femeilor din jurul meu.
Pe scurt, m-am săturat de România și vreau să încep o viață nouă în Spania, într-un oraț mare, însă nu știu cum să mă organizez și cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai greu de realizat.
După ce am avut niște probleme grave de sănătate și cu greu mi-am revenit, mi-am dat seama că nu am făcut altceva toată viața decât să muncesc ca să pot trăi de pe o lună pe alta și să îmi ajut familia, care e foarte săracă și cu multe probleme de sănătate.
Iar eu, la 33 de ani, sunt extrem de obosită ,sunt singură, prieteni foarte puțini, nu am nicio pasiune în afară de citit, pentru că tot timpul am avut două joburi și am preferat mereu să dorm decât să ies sau să fac altceva.
Iar acum simt că a trecut timpul pe lângă mine, că nu mi-am trăit viata, că nu știu nici măcar ce îmi place să fac, iar tot ce am acum e un job remote la o firmă care nu știu cât o să mai reziste… Pe lângă astea, toți mă bombardează cu veșnicele întrebări de rahat: când îți faci un iubit? când faci un copil? de ce o fată frumoasă ca tine n-are noroc de un băiat bun? Efectiv mor când aud, că nu e ca și cum nu îmi doresc, dar încă nu am întâlnit pe nimeni care să merite.
Îmi doresc foarte mult să fug departe de toți și de toate, vreau să plec o perioadă în Spania, pentru că îmi place mult acolo, iar lumea mi se pare mult mai deschisă și pozitivă decât aici. Însă acum incep îndoielile, mă gândesc că poate nu-s câini cu colaci în coadă nici acolo și sunt doar eu orbită de dorința asta de a începe ceva nou. Dar nici aici nu simt că e locul meu.
Financiar vorbind, în Bucuresti am un trai decent, însă acolo sunt costurile mult mai mari. Singura opțiune ca să mă descurc și să pot să incerc și niște hobby-uri (cursuri make-up/dans) ar fi să îmi iau iar un part-time pe lângă jobul actual, însă dilema mea e dacă aici în țară, ca să mai strâng niște bani până plec. Sau să fac asta direct acolo? Dar aici e mai complicat pentru că nu știu limba atât de bine.
Sau să încerc să îmi îmbunătățesc viața aici în România și să nu mă mai complic cu mutatul asta? Mă gândesc că ajung acolo și sunt la fel de nefericită ca aici.
Tu în locul meu cum ai aborda chestia asta? E ceva care îmi scapă din toata ecuația?
Mulțumesc mult,
X.
***
Dragă X,
Ce mi se pare că descrii tu e un ușor sindrom de burnout – extenuare cronică, cu două joburi pe zi, și cu ușoare tendințe de depresie. Pentru depresie, recomand terapie cu un profesionist serios. Pentru burnout, recomand odihnă.
Mi se pare că dorința ta de a pleca în Spania – fără să știi limba, și conștientă rațional că îți cari bagajul emoțional după tine – e mai degrabă o dorință de a scăpa de obligațiile financiare față de familia săracă pe care o întreții – hint, cu cât au găsit un prost care să le trimită agoniseala lui lunară, cu atât nu sunt motivați să-și găsească un rost sub soare și cu atât atârnă după tine ca sacii de balast.
Uneori, e momentul să spui stop, mai descurcați-vă în plm și singuri.
Eu ajut pe cine pot cu cât pot. Dar nu suport sentimentul că acest ajutor a devenit ceva cuvenit, o obligație, și în loc să primești apreciere pentru momentele când dai, îți iei mumu cu crengi pentru momentele când nu faci față.
Am sentimentul că dacă îți găsești tăria interioară să le spui să se ducă în kkt, brusc nu vei mai vrea să fugi în Spania.
Două la mână, n-ai precizat cine te întreabă de ce nu ai soț sau copii? Colegii de la muncă sigur nu, că ăsta e București și îi doare în pedindărăt. Dacă o fac prietenii, le spui o dată că nu e treaba lor și a doua oară le închizi telefonul. Dar dacă te terorizează fix ăia care te mulg de bani, răspunsul e OBVIOUS: „Când kkt să caut iubit, când eu am muncit toată viața să vă trimit bani vouă, fută-vă Dumnezeu de loaze leneșe, profitoare și obraznice? Ziceți mersi că trăiți din banii mei și băgați-vă întrebările adânc în cur, până nu vi le îndes eu cu un baston vintage, unul cu cap de rață în vârf.”
Ideea e că trebuie să te detașezi de pisălogeala unora, iar primul pas pentru asta e să te impui și să îi pui ferm la punct când încep discuțiile cretine și să le închizi telefonul în nas.
E ok să nu mai fii vacă de muls bani. E ok să nu participi la discuții pe care nu le vrei. E ok să setezi limite. Și e ok să stabilești – și să aplici consecințe pentru cei ce nu ți le respectă.
Iar legat de hobbies: ziceai că e fun pentru tine să citești. Pe TikTok e o imensă comunitate legată de cărți. Filmează-te cu telefonul făcând recenzii scurte de 3 minute și postează-le cu hashtag booktok, hashtag autor și hashtag titlu. E fix atât de simplu.
Îți urez spor,
Lorena.
***
Dacă apreciezi această rubrică, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sa stii ca nu esti singura care simte asta. Si eu, la randul meu, cu o familie obisnuita sa mi se urce in cap si sa incerce sa imi controleze viata, aveam (si mai am, uneori) impulsul ca, de fiecare data cand ma simteam coplesita, sa caut sa plec cat mai departe, in alta tara, pe alt continent etc. Problema e, insa, fix cum spune Lorena: pleci cu bagajul emotional dupa tine si, de fapt, nu rezolvi mai nimic, pentru incerci sa fugi de ceva, nu catre ceva. Familiile toxice sunt extraordinar de bune in a-ti implanta adanc sentimentul vinovatiei, ca nu cumva sa te descurci mai bine in viata si sa le lasi in urma. Asa ca, presupunand ca o sa-ti faci o viata minunata in Spania si o sa-ti mearga bine, la un moment dat o sa te gandesti din nou la rude si la faptul ca nu mai esti acolo sa le ajuti, sa le dai bani etc. Rezolvarea e dificila si cere consecventa, dar e in beneficiul tau: inveti sa pui limite sanatoase (de exemplu, daca nu vrei sa raspunzi la telefon pt ca ruda respectiva o sa se planga de ceva, nu raspunzi la telefon). Le dai replici scurte si la obiect, fara sa te explici, ca esti adult si tu raspunzi de actiunile tale, nu ei. Rareste conversatiile si vizitele, daca vezi ca te incarca negativ. Daca nu poti merge la terapie, cauta carti pe tema asta, sunt chiar multe care explica binisor cum sa abordezi dinamica asta toxica din familie.
Plecand in alta țară te iei cu tine, nu îți rezolvă toate problemele. Plus, este extrem de obositor. Eu am făcut asta, dar am făcut terapie in paralel și am dormit mult. După 10 ani sunt sigură că nu ma mai intorc acasa, tot single sunt, dar: neînțelegând subtilitățile limbii ma enervez mai puțin. Când vin dracii mă duc la plimbare într-un oraș pe care încă îl iubesc. Prietenii aleși aici sunt aleși cu minte de adult, nu sunt toxici, nu cer bani și nu pun întrebări tâmpite. Am mai mult timp de hobby-uri, de cățel, muncesc mult mai puțin. Nu umbla cainii cu covrigii in coada, dar este muuuult mai bine. Doar ca începutul este f greu, ai nevoie de energie si de niste bani ca sa ai o perioada in care sa inveti limba si sa te liniștești.
Am sa incerc sa fac comentariul asta cat mai scurt daca pot.
In primul rand, Lorena tackles the problem extrem de eficient, ca de obicei. Pare dur ceea ce spune, dar de la ea am invatat sa-i mai bag in… mama lor pe cei cu figuri de entitlement. Dupa ani e inca work in progress, nu e usor sa scapi de atarnatori si nesimtiti, sunt ca raia, dar m-a scutit de ceva dureri de cap de-a lungul timpului (multumesc, Lorena!)
Acum, experienta unei prietene in Barcelona. E irlandeza, ne-am cunoscut multi ani in urma in Lima, la El Instituto de Idiomas – amandoua studiam spaniola.
Ea, vorbitoare nativa de limba engleza, la sfarsitul studiilor, spaniola ei vorbita era absolut de neinteles (vorbitorii nativi de engleza nu-s buni la limbi straine, daca nu le invata in frageda pruncie).
Au trecut anii, viata s-a intamplat, amandoua suntem pe meridiane diferite de mult timp dar am ramas prietene, o prietenie speciala pentru ca ea e o introvertita si eu am tendinte de a fi. At times.
Ei i-a placut intotdeauna idea de a trai in Barcelona. Making long short, si-a facut visul realitate. De cativa ani buni, compania la care lucreaza a acceptat ca ea sa munceasca remotely din Barcelona.
Buun! Ti-am zis ca e o introvertita? Ok!
Iar fast forward, acum o luna am vizitat-o in Barcelona.
Potrivit obiceiului (ne-am mai intalnit prin lume de-a lungul anilor, dar in general eu pregateam ‘orarul’ si itinerariul) ma gandeam “o sa-mi arate locuri interesante, n-o sa ma uit doar la chestiile la care casca gura turistii de rand ca doar ea traieste de atatia ani acolo”.
Pfff! Mare dezamagire.
Ma asteptam sa ma duca la cafenele cochete “out of the beaten path”, ca voi vedea colturi pitoresti de oras, locuri dragute si alei frumoase si “secrete”.
Nope!
Nada!
Stii de ce “nope” si “nada”?
Pentru ca desi locuieste in orasul visurilor ei nu iese practic nicaieri. Atatia ani si nu are o cunostinta cu care sa-si faca un program comun.
Se duce la niste cursuri de dans, nu-mi aduc aminte de care, sunt misto cred. Dar desi se duce de mult timp, nu au devenit un grup, nu se intalnesc macar o data pe an sa aiba un fel de… “hai sa dansam impreuna undeva”.
Se duce si la cursuri de catalana cu acelasi rezultat: asa cum se duce, asa se-ntoarce. Singura.
Tie ti se pare ca spaniolii sunt “mai deschisi”?
Mie, dupa destule vacante la Madrid si una la Barcelona mi se par din contra un pic cam neciopliti. Fara intentie, fara nimic personal, pur si simplu asta le e stilul. Si vorbesc din puncul de vedere al celui care e in vacanta, deci cel care plateste, nu cel care e acolo sa fure un loc de munca.
Mancarea in targ nu e cine stie ce daca nu te omori dupa tapas (adica juma’ de paine cu o feliuta transparenta de ceva) sau paella (o galeata de orez cu 5-6 fructe de mare). In cazul meu, evit carbohidratii cu ghiotura, deci am cam fost la ananghie. Pot sa spun ca in Barcelona, undeva pe langa Passeig the Gracia – o strada selecta dealtfel – am mancat cea mai proasta friptura de vita din intraga mea viata (care nu-i prea scurta) si din toate locurile pe care le-am calcat (care nu-s putine). Ce-i drept, am gasit si-un restaurant misto undeva aproape de plaja, dar a fost exceptia, nu regula. Cel putin in cazul meu.
Ce voiam sa spun cu toata polologhia asta?
Nu sa nu te duci unde iti doresti, nici vorba! doar pregateste-te. Aici imi permit sa-ti dau niste sfaturi:
1 – Invata limba BINE. Spaniola e usoara daca e s-o vorbesti ca Ismail (vezi “Toate panzele sus”) dar nu-i acelasi lucru daca vrei sa te exprimi cultivat. E un mare avantaj. Noi romanii avem marele avantaj al accentului cat de cat apropiat.
2 – probabil cel mai important: Primul an e greu.
Chiar in cazul in care banii nu-s o problema.
Toate micile tale ritualuri se vor shimba. Tot ceea cunosti va fi smuls din radacini si inlocuit. Cu ce, depinde de tine si-un pic de noroc. Vor fi noi ritualuri si locuri noi pe care sa le iubesti, dar va trebui sa ti le construiesti toate, de la zero. Sa cresti radacini noi ia timp.
3 – cand/daca cunosti romani, pune-ti intai intrebarea “Daca am fi in Romania, i-as cultiva?” Daca raspunsul e nu, deci nu.
Faptul ca vorbiti aceeasi limba nu e de ajuns. Altfel, vei intra in cercul vicios in care deja esti acum, doar pe alte meleaguri. Lumea e plina de toxici in general, dar romanii au un talent special pentru toxicitate.
4 – apartamentele in orasele pe care le-am vizitat eu in Spania sunt foarte mici. Foarte. Mici.
Ma uitam la apartamentul prietenei mele, un apartament cu 4 camere (haha!) in care cel putin traieste singura. Pfff! camerele sunt de marimea unui dulap mai marisor.
In apartamentul vecinilor ei de peste drum, familie (blocurile sunt foarte apropiate in general, le vezi oalele fierband pe plita fara sa faci niciun efort) m-as tampi – si eu si ai mei – de claustrofobie. Suntem trei. Eu, sotul meu si fii-mea.
Am spus ca voi incerca sa fie un comentariu scurt? Scratch that 🙂
Lorena, multumesc pentru gazduirea comentariului asta interminabil 🙂
Promit ca nu mai deranjez pentru cel putin 6 luni.
Am trecut in fugă dar.. sunt calzi, au muzee deschise după ora 4, nu am vazut ins mergand crispat la munca si nici ins crispat in timp ce muncea.
Si.. au sindicate puternice si o legislatie care favorizeaza dezvoltarea angajatului.
Deci.. Spain daca vrei sa fii heureux comme Dieu en France.
Salut, traiesc de 15 ani in nord-vestul europei, si iti pot spune clar, “coana Europa” e o vaca de muls, daca-mi permiti ironia.
Daca esti: 1-femeie, 2-alba, 3-educata si 4-tanara, toate usile iti sint deschise, si nu o sa ai nevoie niciodata de favoruri din partea nimanui. Societatea asta vrea sa te vada ca devii de succes, prin prisma calitatilor tale de mai sus, si prin urmare…iti pune absolut tot la dispozitie.
Probleme de discriminare exista, insa doar vis a vis de maghrebieni, musulmani/arabi, negri, s.a.m.d., ceea ce nu se aplica in cazul tau.
Eu am facut facultatea in Germania, am locuit/lucrat in Germania, Luxembourg, Franta si UK, si, ca si barbat, nu am fost tinta discriminarii sau mai stiu eu ce. Ca si femeie, e infinit mai putin probabil.
Ia-ti gandul de la impedimente, si mai important, nu lua sfatul nimanui, pentru ca doar deciziile pe care le iei tu, sint corecte.
A bientot!