Monica Ramirez e o autoare foarte populară de romane poliţiste. Am avut câteva conversaţii agreabile pe la evenimente, şi mi s-a părut întotdeauna omul care ştie ce vrea şi e pregătit să lupte pentru asta, lucru pe care îl respect sincer.
Azi, Monica Ramirez a izbucnit într-o rafală de furie neobişnuită pentru ea. Tocmai îşi luase ţeapă de la a nu ştiu câta editură.
Detalii;
</p>
Monica şi eu am avut experienţe comune cu câteva edituri româneşti, şi patternul a fost similar: patroni care se cred moţul de pe excrement, ca şi cum statutul de şăf de editură te face brusc Einstein, scriitori dispreţuiţi şi neglijaţi, care primesc un procent infim din încasările pe propriile lor cărţi, şi nici ăla corect, zero eforturi de promovare a scriitorului publicat, pentru că editura îşi scoate banii pe carte din primele 50 de exemplare vândute şi în rest n-o interesează.
E şi motivul, de altfel, pentru care n-am scris o carte nouă de zece ani. I’m nobody’s pielea p**ii, baby.
Dar Monica a continuat să lupte, să treacă cu optimism dintr-o experiență cruntă în următoarea, sperând că poate-poate, cineva chiar are intenții bune.
Dar ultima a pus capac la toate.
Spune Monica: o tipografie din Sibiu a decis să se extindă la o activitate editorială și atunci i-au propus să devină ea coordonatoarea acestei edituri nou înființate. Gratuit.
În exact acest punct, sora voastră Lorena ar fi zis: Frățioare, a coordona ceva e un fulltime job. Sau ai fondurile necesare pentru a deschide un nou business, cel editorial, caz în care ai un salariu pentru mine, sau aplici la AFCN, fonduri europene, ce vrei tu, și produci bani pentru a avea fondurile necesare.
Nu ne mocangim aiurea, că pe mine nu mă cheamă hopa hopa Penelopa și nici pe tine Chuck Norris The Ultimate Șmeker.
În general, oamenii nu respectă gratuitățile. Iubesc să le primească, dar nu le respectă. Cu cât faci lucruri gratis pentru ei, cu atât te privesc ca pe pr0stul comunității.
Evident că, după ce Monica mea a început să muncească gratuit pe postul de coordonator de editură, tipografii mei i s-au băgat în decizii și au început s-o frece la icre aiurea, pentru că, dacă a acceptat să-i slugărească moca, înseamnă că ține figura, nu?
Ia să fi negociat un 10.000 lei net salariu și un contract cu fișa postului corect și complet definită, și băieții nu i-ar fi spus decât sărut mâna, doamnă.
Eu nu iau țepe de vreo cinci ani. Nu le iau pentru că mă asigur de fiecare dată că sunt plătită corect și că avem o imagine clară, reciproc agreată, a ceea ce am de făcut. Că nu mă transform peste noapte, prin împingere de boundaries, în sluga moca a nimănui. Și da, asta înseamnă că o serie de proiecte pică din fașă, dar măcar mă scutesc și pe mine de dezamăgiri ca aceea descrisă de Monica: faptul că ai muncit ca apucata și ți-ai luat la schimb doar bătaie de joc, obrăznicie și exploatare.
Paradoxul știți care e?
Că în momentul în care oamenii știu că dacă nu te plătesc, nu te au, și că dacă ai stabilit că faci A, B și C, nu faci și D, parcă te respectă mai mult. Te bombăne în sinea lor că ești o javră materialistă, dar te respectă mai mult.
Și dacă e să aleg: între a fi o javră materialistă și a descrie dezamăgiri ca aceea relatată de Monica, mi se pare mai ok prima versiune.
Piața de carte din România va funcționa când scriitorii vor înceta să facă sacrificii pentru amorul artei, iar patronii vor înțelege că au în brațe destinul unor oameni care nu se joacă și vor investi în consecință. Când autorul român va întreba: „Ce ești dispus să faci pentru imaginea mea, dacă semnez acest contract”. iar papițoiul de la birou va trebui să răspundă cu clauze contractuale, nu cu vrăjeală de doi lei din care nu se realizează nimic.
Monica, iubire, ești minunată și ai toată empatia mea. Dar învață să ceri bani pentru munca ta, sau vei repeta ciclul ăsta de abuz over and over again.
Sending love.
***
Izbește-mă cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say