Ca părinte, taică-miu n-a existat. A fost unul din masculii ăia feroci care, de cum dau de urlet de bebeluș și scutecăraie, se sperie până-n rărunchii ființei de efort și se cară învârtindu-se. Deci, am crescut fără el, și n-a cotizat vreun leu pensie alimentară. Plus că maică-mea n-a făcut nici un demers să-i ceară. Și copilăria noastră a fost o sărăcie cu zurgălăi.
Am petrecut ani în șir urându-l pe taică-meu cu pasiune și, probabil, ăsta e și motivul pentru care am avut probleme cu încrederea în alții toată viața. Oricât de mult m-aș fi îndrăgostit de vreun gigel, de cum apărea fenomenul “una spun şi alta fac”, îmi luam frumos viteză şi acceleraţie, pentru că pe ecranul meu interior se proiectau imagini cu noi adolescenţi trăgând toată seara de o bere pentru că nu aveam bani niciodată de a doua, şi de fiecare dată, şi pe prima ne-o făcea cinste câte un suflet milos cu doi părinţi acasă.
Şi tot din experienţa taică-miu m-am prins cât de vulnerabilă şi de împovărată devine o femeie din secunda în care face copii, cât de uşor pierde orice capacitate de a negocia pe toate planurile şi cât de greu îi apar oportunităţi – motiv pentru care eu la şase ani ştiam că nu voi dori niciodată copii. Să nu risc să îmi transform viaţa într-o lungă sclavie, dacă din întâmplare nimeresc şi eu genul incapabil de responsabilităţi.
Mbun. Numai că, cu vârsta, am devenit un om mai înţelept. Nu, nu în sensul în care totuşi o să fac copii. Ci în sensul în care m-am prins că eşti ceea ce vrei să fii. Poţi alege să fii victima părinţilor tăi care nu s-au gândit niciodată la nevoile tale şi eternul nefericit, sau poţi să fii un om liber de ranchiune şi frustrări, şi să îţi trăieşti viaţa şi libertatea la potenţial maxim, împăcat cu tine.
Oook. Şi cu asta, am început să comunic cu taică-meu. Nope, nu să am grijă de el ca un vlăstar bun, de vreme ce nici el n-a avut niciodată grijă de mine când ar fi trebuit. Ci, pur şi simplu, să interacţionăm omeneşte. Pentru că taică-miu e un huligan boem şi e foarte funny, cu condiţia să nu-i fii copil sau să nu fii într-o poziţie în care să ai aşteptări familiale de la el.
Stăteam ieri, eu cu taică-miu, într-o bodegă de muncitori cu terasă – pe motivele lui taică-meu, că acolo se poate fuma, plus că e cafeaua trei lei, nu zece ca într-un loc fancy. Eu îmi luasem my best boy drag – o geacă mare de denim, cămaşă bărbătească cu carouri şi blugi gri închis, să nu le fugă ochii muncitorilor la mine. Şi curgeau textele hazlii din taică-meu pe bandă rulantă, iar eu râdeam cu lacrimi.
Deodată, se trezeşte:
Taică-miu: Eu cred că tu ar trebui să te măriţi.
Eu: Poate într-o viaţă viitoare. În asta mi-e foarte bine aşa.
Taică-miu: Nu, serios, ar trebui să te măriţi. Singurătatea e urâtă.
Eu: Exact tu te-ai trezit să-mi spui asta.
Taică-miu: Da păi nu-s eu singur? E urât.
Eu: Tu de ce nu te însori?
Taică-miu: O aştept pe maică-ta să mă ierte.
La asta, mă pufneşte un râs de dau cafea pe toată masa. Când încarci o femeie de resonsabilitatea a doi copii, o laşi să se zbată singură şi-i foots cu asta cei mai frumoşi ani, riscul să te ierte vreodată e zero barat. Mai ales că maică-mea în ultima vreme nici nu-i răspunde la telefon.
Eu: Aşteaptă.
Taică-miu: Dar tu dacă te măriţi să iei pe unu de 25 de ani, hai cel mult 30.
Eu: Motivul fiind?
Taică-miu: Că ăstora le place să trăiască. Unu care trece de 40 de ani devine beţiv şi ciufut. Şi o să te plictiseşti cu el.
Eu: Interesant. De ce devine beţiv şi ciufut?
Taică+miu: Viaţa e urâââââtă după 40 de ani. Nimic nu e ca înainte.
Eu: Bine, dar ăla de 30 nu ajunge şi el la 40 de ani la un moment dat?
Taică-miu: Dacă ajunge cu tine, nu simte.
AHAHAHAHAHHAAAAAA.
La asta am mai scos o ploaie de cafea pe nări. Am căutat toată viaţa elixirul tinereţii veşnice şi nu ştiam că sunt chiar eu.
*
Dragă internet, iartă-ţi părinţii. O să ai parte de nişte conversaţii cu ei de o să-ţi stea mintea. Şi e păcat să le ratezi.
***
Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
LOL, taica-miu a fost ceva similar, doar ca ai mei n-au divortat in acte, dar acum maica-mea are grija de el bolnav de zici ca a fost sotul model (nope). Si eu o ajut pe ea, desi mi-e scarba sa-l ajut pe el. Decateori ea sta cu el in spital, si eu fac eforturi sa le duc de mancare, am flash-uri cu cat flit mi-a dat el cand imploram ajutor. De ea mi-e mila ca asa nebuna si dereglata ne facea cate o ciorbitza.
Finalul e beton :))) Îmi amintește de un film de aventură din anii ’80. Un cuplu de americani bântuiau prin nordul Africii, însoțiți de o călăuză locală, căutând “diamantul deșertului” (sau al Nilului). După multe peripeții (în care călăuza mai mult i-a încurcat decât să-i ajute), tipa se prinde de niște chestii și încearcă să-și lumineze partenerul mai greu de cap:
“Știi, de fapt, diamantul este cu noi…el, călăuza…” “El are diamantul?!” “Nu….el ESTE diamantul” :)))