Snobismul e în fond tot o formă de hărţuire

Ieri, a avut loc o interacţiune vag neplăcută în grupul meu. Nu dau nume, că nu mă interesează să umilesc persoana, ci relatez fapte, ca să identificăm cu toţii când ne purtăm ca nişte assholes snobi în vieţile noastre, şi, poate, facem ceva în privinţa asta.

Adminul meu, Andreea, are o rubrică cute numită Piesa zilei. Sigur, Andreea nu e Iosif Sava, dar nici eu nu am lansat acest blog pe post de înlocuitor la Teleenciclopedia. Dimpotrivă, dacă e să ne asumăm fraternitatea, cred că tindem mai degrabă spre Times New Roman, decât spre Wikipedia.

Andreea are mână liberă să posteze tot ce-i place, şi realitatea e că, de când o face, mi-a deschis şi mie urechile spre tineretul muzical care creşte pe SoundCloud şi pe YouTube, lucru pentru care îi mulţumesc sincer, chiar dacă îi bag glume prin postări, să mai râdem. Şi-i mulţumesc sincer că mi-a dat benzină, motor şi cont de Facebook cu credibilitate acum, când încă sunt banată pe tot ce înseamnă cont personal.

Măcar pentru asta, şi dacă Andreea vrea să posteze câte o piesă de Romeo Fantastik pe zi aici, e binevenită. Dar nu e vorba de asta.

Oamenii tineri au această admirabilă lipsă de prejudecăţi legată de muzica pop veselă şi jovială, de hiturile zilei, cum ar veni. Noi, generaţia care a făcut mustăţi în anii 90 şi şi-a trăit marile petreceri în anii 00, încă avem această prejudecată, că muzica de party e undeva în sertarul de jos, şi că ar trebui să ne fie ruşine s-o ascultăm sau să arătăm că ne place. Când, realitatea e că pe MTV ascultam Oops I did it again şi Throw yozr hands in the air if you’re a true player I love it when you call me big poppa, de rupeam televizorul, şi mai şi ţopăiam de săreau colburile din covorul persan al bunicilor mei.

Acum sunt suficient de matură s-o numesc drept ceea ce era: ipocrizie.

Realitatea e că, pe domeniul lor, Britney Spears şi Notorious BIG îşi făceau treaba la fel de bine, cum şi-o făceau Nirvana, Green Day sau The White Stripes pe zona lor artsy.

Şi că aceşti oameni nu se excludeau unii pe alţii aşa cum aveam noi, cretinii, pretenţia să-i excludem.

Mbun. Şi postează ieri Andreea mea ultimul hit al Antoniei. Care, evident, nu e Libertango sau El Condor Pasa. Dar e o piesă ideală pentru petreceri de vară, bine construită, ritmată, Cuban style, inspirată un pic de Camila Cabello, şi cântată cu un entuziasm şi o poftă de joacă molipsitoare.

Hopa acest tip, pe care nu-l voi nominaliza: Ăvai, mă simt lobotomizat.

Cu ce şi de ce?

Azi lansa Bruce Springsteen nu ştiu ce, şi acum tu postezi abominaţia asta, iar snobismul meu face vâj-vâj ca un ventilator de cameră.

Dacă mai permitea Facebook cu vorbă măscărăgioasă, îi ziceam ceva de genul: Mai dă-te, bă, în pula mea. Şi dacă tot te dai, fă şi opturi senzuale cu şoldurile.

Beatles, marii şi glorioşii Beatles, au avut cântecele vesele:

Părintele rock’n’rollului, Chuck Berry, a avut cântecele vesele:

Diva muzicii soul, Ella Fitzgerald, a avut cântecele vesele:

Genesis cei atât de artsy şi originali au avut cântecele vesele:

Şi nu mai insist, că aţi prins ideea. Sau cel puţin sper.

*
Problema snobului e că el nu ştie lucruri doar pentru că sunt interesante, utile şi îi fac plăcere. El ştie lucruri doar ca să se dea rotund cu ele şi să facă viaţa altora nasoală.

Cu ce îl diminuează pe Bruce Springsteen hitul Antoniei, în condiţiile în care nimeni nu ar pune Bruce Springsteen la o petrecere în club, şi nimeni nu ar pune Antonia la o sesiune de listening de rock classic între bărboşi de 40 de ani?

Cu absolut nimic.

De ce nu poţi să găseşti fiecăruia în parte o utilitate în ziua ta? Mă scuzaţi, dar eu nu am cum să-mi fac abdomenele pe “Streets of Philadelphia” nici să mă baţi. Dar da, noaptea când mi se termină vinul, “Streets of Philadelphia” e opţiunea ideală pentru un om supărat că nu mai are de băut.

Când mi-am lansat prima carte, au sărit o grămadă de labagii cu impresii care nu citiseră nici măcar un rând din ea, să aibă pe ce să se bazeze: “Nu eşti Garcia Marquez”.

Dăh, obviously. Unde m-am pretins eu vreodată Garcia Marquez? Dar pe lume e loc şi de tătici ai literaturii moderne, ca Garcia Marquez, şi de autori de proză predominant satirică şi de mici dimensiuni, ca mine. OK; n-o să mă reţină posteritatea, dar râzi mai bine cu mine când mă citeşti pe budă între şase şi şapte dimineaţa.

Problema e că nici ăia nu citeau Garcia Marquez. Căutau doar să mă atace şi să mă umilească pe mine, pe criterii de capra vecinului.

Ca să concluzionăm:

Ce rost avea comentariul despre Bruce Springsteen la postarea Andreei despre hitul chiar cute al Antoniei?

Nici unul sub soare.

Ce a vrut să spună comentatorul: Că e deştept şi ştie muzică, şi e atât de infinit de superior, încât nici el nu-şu ajunge sieşi la nas.

Ce a reuşit să spună comentatorul: Că are umorul unei greble.

Morala: cum ar zice Saragossa Band, trupă din anii 70, care, surpriză, cânta simplu, vesel şi de petrecere, iar lumea încă ştia să se distreze, “push the pineapple, shake the tree”.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

 

 

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. Morbo says:

    Bleah, street of philadelphia… Jungletown sau prove it all night, alea cântece 🙂

  2. 0vershade says:

    Ascult o gamă foarte largă de genuri muzicale, în afară de manele și raeggeton, am de toate prin playlist. Unii se crucesc pe piesele death metal, apoi se crucesc pe kpop. ”Dar ce înțelegi tu, mă, din versurile astea?”. Uite, că mă-ta a făcut un prost, aia 😛 Dacă vreau poezii și filosofie, citesc un Eminescu. Când ascult muzică, poate am chef să mă zbengui.
    Apoi dau tare ”Caramelldansen” 😀

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: